sâmbătă, 28 februarie 2009

Ghiocei de 1 martie

pentru toate cititoarele acestui blog :)

vineri, 27 februarie 2009

Lawrence Durrell : Cvartetul din Alexandria

Sub titlul de "Cvartetul din Alexandria" au apărut patru romane scrise de Lawrence Durrell, prozator britanic (1912 - 1990). Cele patru romane, publicate între anii 1957 şi 1960, prezintă patru perspective diferite asupra aceloraşi evenimente şi personaje, fiecare fiind unghiul de vedere al unuia dintre personajele implicate.
Justine (1957)
Balthazar (1958)
Mountolive (1958)
Clea (1960)

Acţiunea se petrece în anii de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, în Alexandria (Egipt). Stilul acestor romane este luxuriant, Durrell abordează din perspectiva relativităţii şi a conceptelor freudiene relaţiile dintre personajele principale astfel încât e o carte pe cât de interesantă pe atât de plăcută ce nu trebuie omisă din lista de lecturi a celor, puţini câţi am rămas, ce apreciază "zăbava asupra cărţii".
Primele două volume au fost traduse în limba română de regretata Catinca Ralea, care a murit, din păcate, înainte să finalizeze proiectul. O traducere pe măsura originalului, diferenţa de stil dintre cele două romane traduse de ea si ultimele două ale tetralogiei se simte, de unde rezultă că o carte poate fi cu adevărat pusă în valoare de talentul traducătorului. Ca în orice meserie, talentul face diferenţa.
De altfel aceste romane au avut un mare succes la apariţie, s-a considerat chiar că Lawrence Durrel ar fi meritat să primească pentru ele premiul Nobel.
Cele patru volume prezintă o foarte interesantă abordare a relaţiilor interumane asupra căreia merită să medităm. Fiecare om are o perspectivă personală, unică asupra a ceea ce se întâmplă, perspectivă care rareori este aceeaşi cu a celui de lângă noi, de unde şi uşurinţa cu care apar neînţelegerile între oameni. Nimeni nu are de fapt decât propria imagine asupra evenimentelor şi/sau lucrurilor şi nu de puţine ori află cu uimire că ceea ce credea el că face spre binele altuia şi al său personal, celuilalt îi produce suferinţă, iar regretele sau scuzele nu şterg trăirea, repară relaţia dar suferinţa celuilalt aşa rămâne pe veci, îndurată...

joi, 26 februarie 2009

M-am săturat de iarnă...


Vis de vară cu efect de saturaţie! Aşa se numeşte poza asta făcută de mine în vara trecută, pentru că am prelucrat-o, exact asta e ideea, că m-am săturat de iarnă şi vreau vară până la saturaţie!!!

miercuri, 25 februarie 2009

Adrian Paunescu : Pluton

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

Nichita Stănescu : un interviu-document

Nicolae Labiş : Albatrosul ucis

Când dinspre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat,
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemarginirea, un tânăr pescaruş.
Razboinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.


Tudor Gheorghe: Albatrosul ucis (albumul "Viaţa lumii", 1970)

marți, 24 februarie 2009

Nichita Stănescu : Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

(din volumul "Sensul iubirii", 1960)

Zoia Alecu îşi lansează albumul "Cărări de maci": joi 26 februarie, ora 18:00, in clubul PAT (Calea Victoriei, nr 163, Bucureşti)

Cea mai buna voce feminina a folk-ului romanesc, Zoia Alecu!

Cărări de maci (videoclipul oficial)



Cărări de maci (live)



În drum te-opreşti şi taci.
În pumni coseşti cărări de maci
Ce ard aprinşi de jar,
Îţi clatini ochii stinşi
De ea, de-atât amar.
Târziu ridici privirea,
Ce cald e aici şi totul ce aiurea...

De ce-ai plecat?
Azi noapte eu cu vântul m-am culcat
Şi-n zori, te legănam în dor
În vis ningea cu pas uşor
Te aşterneai pe nea şi nu eram
Săraci în trup,
Purtai cărări de maci
Ce aşteptai să-i rup
De ce-ai plecat...

luni, 23 februarie 2009

Sophie Zelmani : Sorrow

It comes from somewhere
To someone it belongs
It's needing its hearts
It's choosing among
It's got no name
The one with the most pain

How many days
How many nights
What will we do
To treat them right
It's strange how time
Plays God sometimes

Sorrow calls
Sorrow takes
Sorrow must be
God's mistake

I'm losing a morning
Every time you're not there
I'm losing my life
Now I don't care
You were mine
And now stops time...

Nichita Stănescu : Nod 22

O subţiasem strângând-o cu braţul drept
de coasta mea
cădeam cu respirarea peste ea
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albăstream,
când steaua cea de raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simţurilor geam
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
şi mai trăiam, trăiam, trăiam,
şi mai muream muream muream.

duminică, 22 februarie 2009

Seara Oscarurilor







Mircea Cărtărescu : Sentimentul românesc al isteriei

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti o dată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi.
Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară, e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.
Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: 'We agree to disagree' ('am căzut de acord că nu suntem de acord'). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilitatile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.
Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginam o tânără care devine vânzătoare. Işi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai draguta şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere.
Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru ca au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi 'în perioadă' de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir.
Şi tot aşa, in toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.
Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social.
Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.
Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate.
Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.
Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.

Nox Arcana - Winter's Knight


sâmbătă, 21 februarie 2009

George Ţărnea : Balada morţii repetate

Spune-mi că vrei şi pot să zbor
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să-mi mori de dor, să-ţi mor de drag...

Spune-mi că vrei şi pot s-ajung
Pe-un drum, oricât ar fi de lung,
Doar ca să-ţi vin în ajutor,
Să-mi mori de drag, să-ţi mor de dor.

(din vol. "Exerciţii de iubire", Ed Contrast, 2003)

___________________________________________________

vineri, 20 februarie 2009

DIVERTIS : Despre prostie (1991)

Ghighi Bejan, într-un monolog absolut trist...
"Noroc că prostia nu doare. Noroc bun!"

Ana Blandiana : Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...
_________________________________________________________________

Relax music

joi, 19 februarie 2009

MARIN SORESCU (19 febr.1936 - 8 dec.1996)

Despre poetul Marin Sorescu cel mai bine vorbeşte el însuşi:

"Întâmplarea de a fi poet - oarecum - (ce şi ce, zic oltenii) am primit-o fără gesticulaţie retorică şi fără, măcar, tentaţia de a-mi confecţiona poza avantajoasă de rigoare. Am primit-o, mai degrabă, ca pe-o pedeapsă blândă, aşa cum acceptă (accepta) tânărul ţăran datoria de a răscoli, prin anotimpuri şi zile, sfoara de moşie şi explicaţia mângâiere-dojană a părinţilor: "Ei, dacă nu i-a plăcut cartea!..." (...)
...m-am rescris şi descris, atent numai la o voce interioară, care nu m-a lăsat să dorm şi-a răguşit în mine, spunându-mi şi spunându-mă şi pârându-mă lumii şi mie. Cuibar de spaime, obsesii, trăiri sedimentate... Mai ales stări şi nestări de suflet, de spirit, de destin.
Scrisul e, la urma urmei, şi o poveste de înstrăinare; mărturisindu-te, te laşi în urmă.
Înstrăinarea de noi înşine, care se produce zi de zi, devine, pe spaţii largi, intimitate (...)"
(Marin Sorescu, Poezii, Ediţie definitivă, Ed.Scrisul românesc, Craiova, 1990)

Scara la cer

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

(aceasta a fost ultima poezie dictată de Marin Sorescu pe patul de spital...)

Nicu Alifantis : Floarea soarelui



Ne moare dragostea iubito-n nopţi târzii
Si bate vântul de ne strică urma
La margine de câmp aştept să vii,
Aştept să-ţi văd în zarea moartă umbra...

De floarea soarelui sunt lanuri lungi
Prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă
Dar drumul este lung şi vara-i pe sfârşite
Presimt că ai uitat calea întoarsă...

Ce de tăcere-i şi ce greu răsare luna
Şi noaptea cade peste mine în fâşii
Se şterge timp de timp în aşteptare
Ne moare dragostea iubito-n nopţi târzii
Şi tu nu ştii...

(versuri: Nicu Alifantis)

miercuri, 18 februarie 2009

Nicu Alifantis : 25 (album integral)

1. Decembre (George Bacovia)
2. Romanţă (M.R. Paraschivescu)
3. Poştalionul (Radu Stanca)
4. Balada blondelor iubiri (G.Ţărnea)
5. Emoţie de toamnă (Nichita S.)
6. Umbra (Adrian Păunescu) 3:35
7. Intâmplare simplă (Lucian Blaga)
8. Inscripţie pe un inel (T.Arghezi)
9. Aproape linişte (Al. Andrieş)
10. Vino noaptea (Radu Stanca)
11. Ce bine că eşti (Nichita S.)
12. Ploaie in luna lui Marte (Nichita)
13. Piaţa Romană nr.9 (Al. Andrieş)
14. Floarea soarelui (Nicu Alifantis)
15. Rar (George Bacovia)
16. Un strop de noroc (Bulat Okudjava)
17. Balada dromaderelor (Geo Bogza)


marți, 17 februarie 2009

Yanni : The Mermaid (Reflections of Passion)

Yanni (Yanni Chryssomallis) e un pianist şi compozitor autodidact. Deşi fără pregătire în domeniul muzicii (a absolvit cursurile de psihologie ale Universităţii din Minnesota) şi fără să ştie măcar să citească partituri, Yanni şi-a dorit o carieră în muzică, aşa că pune bazele unei trupe cu care a început să facă turnee pentru a-şi promova primele sale albume, "Keys to Imagination", "Out of Silence" şi "Cameleon Days". A fost nominalizat la premiile Grammy pentru albumul său din 1992, "Dare to Dream". Marele său succes a început odată cu apariţia albumului ce conţine înregistrarea live a concertului din 1993 susţinut la Herod Atticus Theater (Atena, Grecia), considerat a fi al doilea album video ca vânzări din toate timpurile. O compoziţie de pe acest album, "Acroyali/Standing in Motion" se consideră că ar avea "efectul Mozart". Până în prezent Yanni a concertat în faţa a peste 2 milioane de oameni în mai mult de 20 de ţări din întreaga lume şi a vândut peste 20 de milioane de CD-uri.

Piesa mea preferată de pe albumul "Reflections of Passion", The Mermaid (Sirena):

Al. Macedonski: În arcane de pădure



În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lânga frunză şi copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac —
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,
Trasnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure grozavie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş,
Întunericul în cale i s-a pus in curmeziş —
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

("Literatorul", 2 august 1890)


Tudor Gheorghe: În arcane de pădure ("Veniţi, privighetoarea cantă!", 1976)

Adrian Păunescu: Imposibila nuntă

Munţii mei duhovnici au intrat în ceaţă
Clopote bătrâne bat pe mănăstiri
Când miroase-a iarnă, nunţile îngheaţă
Pentru noi, lunateci, imposibili miri.

Vin să ţi se-nchine vânturi şi dihănii
Viscolul asupră-mi cade ca un laţ
Şi ţi-aş face nunta cu un sat de sănii
Şi cu felinare şi cai înstelaţi.

Îmbracă-te-n alb prea fumoasă mireasă
Aşa se cuvine în drama ce-o joc
Pe urmă plecăm fiecare acasă
Şi munţii vor pune misterul la loc.

Pân'să se întâmple tu vei fi căruntă
Mie o să-mi vină cea din urmă zi
Şi va fi şi-aceea tot un fel de nuntă
Şi-mi vei duce grija şi te voi iubi.

Ţi-am adus mireasă, munţii mei cu noapte
Nunţi de animale se petrec în munţi
Codrii de miresme şi păduri de şoapte
Ele sunt salonul ne-ntâmplatei nunţi.

Lumânari de nuntă ţin în labe urşii
Lupii suflă-n focul stânelor pustii
În rostogolire ne unesc obârşii
Nu-mi vei fi mireasă, mire nu-ţi voi fi.

Te invit la nunta dulce şi albastră
Unde zurgălăii scot argint din toţi
Ce păcat că totuşi nu e nunta noastră
Ce păcat că morţii i-am fost dat ca soţ.
_________________________________________________________________

Vasile Şeicaru: Imposibila nuntă

Nana Mouskouri: Gloria eterna (G.F.Haendel)

Nana Mouskouri nu mai are nevoie de prezentare, e un artist bine cunoscut. Această înregistrare din concert în care Nana Mouskouri cântă în limba greacă compoziţia lui Haendel este impresionantă; încă din momentul intrării ei în scenă aplauzele publicului subliniate de dramatismul muzicii mie îmi creează o emoţie profundă...

Philip Glass: Metamorphosis

Philip Glass (născut în 31 ian.1937) este un compozitor minimalist contemporan. E considerat unul dintre cei mai influenţi compozitori de la finele secolului XX şi este recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre compozitorii ce au adus muzica clasică spre publicul larg (alături de precursori ca Richard Strauss, Kurt Weill şi Leonard Bernstein). Deşi muzica lui este descrisă ca minimalistă, el doreşte să se distanţeze de această etichetă, descriindu-se pe sine ca un compozitor de "muzică cu structură repetitivă". Este adevărat că muzica din prima perioadă a creaţiei sale şi din anii maturităţii este o muzică minimalistă dar el a evoluat stilistic permanent. În prezent Philip Glass se descrie pe sine ca fiind un "clasicist", subliniind că a studiat armonia şi contrapunctul, mai ales în compoziţiile lui Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert.
Glass este un compozitor prolific: a scris lucrări pentru propriul său grup, Philip Glass Ensemble , opere, muzică de teatru, simfonii, opt concerte, cvartete de coarde şi muzică de film, pentru care a fost de altfel nominalizat la Premiile Academiei Americane de trei ori până acum, şi anume pentru "Kundun" (1997), "The Hours" (2002) şi "Notes on a Scandal" (2006).
Americanul Philip Glass a studiat la Paris cu celebra profesoară Nadia Boulanger timp de trei ani compoziţiile lui Johann Sebastian Bach (Clavecinul bine temperat) şi Wolfgang Amadeus Mozart (concertele de pian); despre compozitorii studiaţi cu Nadia Boulanger el spunea în 1979 că "sunt oamenii la care se gândeşte în continuare cel mai mult".

Albumul cuprinde 5 compoziţii pentru pian intitulate Metamorfoze. Vi-l recomand cu căldură, de altfel cei care aţi văzut filmele menţionate mai sus ştiţi deja cum sună această muzică, obsedant repetitivă la modul frumos...

Lucian Avramescu: Tu ştii să ningi?

"Azi-noapte a nins. Nici un semn aseară că va fi altfel în zori. Dealurile, cenuşii ieri, urâte şi găurite ca tălpile de infanterist, au tras peste beteşuguri o rochie – neluată de la închirieri – de mireasă. (...)
A nins cu disperarea ultimei ninsori, dealurile sunt din zahăr, iar ceara de biserică, din care-s plămădite pădurile, s-a nimerit albă. Îţi vine să pleci la vânătoare, cu puşca unui surâs, pentru a săruta, pe colţii de argint, mistreţul fabulos din balada poetului Doinaş.
Din Bucureşti m-a sunat o prietenă care are nevoie de mine. Tu ştii să ningi? – am întrebat-o. Nu, îmi răspunde derutată. Ce-i cu tine? Te simţi bine? Ne ştim de la grădiniţă. Prietenia noastră s-a nimerit să rămână prietenie. Dacă nu ştii să ningi, nu vin, i-am zis.
E luni dimineaţa. N-am deschis televizorul. N-am dat nici un telefon la AM Press. Citesc ştirile pe zăpadă şi visez că trăim ca la începuturile lumii. Prietenul meu Petcu şi fiul lui, Sorin, au plantat cişmele cu lapte proaspăt în fiecare intersecţie din Bucureşti, iar vacile lor convertesc moartea albă în viaţă albă. În fond, laptele supt de la sân e prima odrăslire a vieţii în fiinţa care s-a născut. Pentru început viaţa e albă. Ca zăpada, ca laptele mamei, ca infinitul pe care doar cei infirmi sufleteşte îl imaginează negru."

(fragmente din articolul "Cişmele cu lapte la colţ de stradă" aparut azi in "Jurnalul naţional")

"The Hours" (2002) - Morning Passages

Un film în care au jucat trei actriţe remarcabile, Meryl Streep, Nicole Kidman (care a primit Oscarul pentru rolul din acest film) şi Julianne Moore.
Muzica: Philip Glass.

Nichita Stănescu: Douăsprezece noaptea, cu dor

Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.


Recita: Nichita Stanescu

luni, 16 februarie 2009

J. S. Bach: Concert brandenburgic nr.4

TUDOR GHEORGHE in concert la Deva

Spectacolul susţinut de Tudor Gheorghe la Deva s-a numit: "Taina cuvintelor", un spectacol dedicat limbii române, întru apărarea şi lauda ei. Am înregistrat câteva fragmente din acest spectacol-lecţie, cum l-a numit el însuşi, o lecţie plină de savoare despre fascinanta limbă română, pe care Tudor Gheorghe o apără de o viaţă prin cântecele sale.
Tudor Gheorghe a adus în scenă doar două "arme": chitara şi o carte, "Istoria literaturii române, de la origini până în prezent" de George Călinescu. Primele minute au fost emoţionante la lacrimi pentru că nimic nu poate fi mai încărcat de emoţie pentru mine decât cuvintele care vorbesc despre români şi limba română...
Tudor Gheorghe este cunoscut pentru cântecele sale şi prea puţini, din păcate, ştiu că Tudor Gheorghe este în primul rând un om de cultură, profund implicat în "creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire" şi un pedagog desăvârşit. Am avut privilegiul de a-i fi elevă pentru o seară.
Mulţumesc, Domnule Profesor Tudor Gheorghe !

duminică, 15 februarie 2009

Thomas Tallis: Spem in alium, motet pentru 40 voci


Thomas Tallis (1505-1585) "The father of English Cathedral Music" cum este supranumit, e primul compozitor englez important. Opera sa cea mai cunoscută este Spem in Allium, un motet pentru 40 de voci (8 coruri a 5 voci fiecare). Acest tur de forţă contrapunctică este practic unic în literatura muzicală. Se spune că acest motet a fost compus cu ocazia zilei de naştere (la împlinirea a 40 de ani) a reginei Elisabeta I.



Thomas Tallis: Spem in alium, motet pentru 40 voci

______________________________________________________________

Antonio VIVALDI


Antonio Vivaldi: Concertul pentru două viori, două flaute, două theorbe, două salmo, două mandoline, violoncel şi coarde


sâmbătă, 14 februarie 2009

Giovanni Marradi: Together Again

Giovanni Marradi - pianist, compozitor şi aranjor contemporan. Este fiul celebrului trompetist şi dirijor Alfredo Marradi; străbunicul lui, pe care îl chema tot Giovanni Marradi, a fost un poet şi un compozitor cunoscut. Giovanni a început studiul pianului la vârsta de 5 ani şi trei ani mai târziu a fost trimis de părinţi să studieze tehnica şi compoziţia cu Mihail Cesnikov la Conservatorul Rus din Beirut, Liban. În anii care au urmat, Marradi s-a făcut cunoscut ca un remarcabil şi prolific compozitor, scriind deseori chiar şi zece compoziţii săptămânal. Marradi şi-a înfiinţat propria casa de discuri, NewCastle Records şi a devenit gazda unei emisiuni săptămânale de televiziune, "Giovanni's World of Music". În 1998 a scos primul album (la Atlantic Records) intitulat "Destiny". Un an mai târziu apare CD-ul "Classic Nights" care conţine înregistrările din emisiunea sa săptămânală la TV şi spre sfârşitul anului apare "The Magic of Christmas"(DVD). Până în prezent Giovanni Marradi a vândut milioane de CD-uri în întreaga lume şi există peste 30 de CD-uri care pot fi comandate direct pe website-ul lui.
În prezent compune, înregistrează şi locuieşte în Southern California.

Eugen Istodor : Literatura română pentru firme

(articol preluat din revista "Dilema veche" Anul VI, nr.260 - 08 februarie 2009)

Mistreţul cu colţi de argint de Ştefan Augustin Doinaş

Se termină: moartea din ambiţie a prinţului aduce mereu în discuţie întrebarea cînd e cazul să semnezi un op şi cînd nu. Să-l plăteşti la timp, pierzi cursul prost al euro-ului.

Povestea: „Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea / prin inimă neagră de codru trecea. / Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea, / cînta dintr-un flaut de os şi zicea: // – Veniţi să vînăm în păduri nepătrunse / mistreţul cu colţi de argint, fioros, / ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse / copita şi blana şi ochiul sticlos... // – Stăpîne, ziceau servitorii cu goarne, / mistreţul acela nu vine pe-aici. / Mai bine s-abatem vînatul cu coarne, / ori vulpile roşii, ori iepurii mici... // Dar prinţul trecea zîmbitor înainte / privea printre arbori atent la culori, / lăsînd în culcuş căprioara cuminte / şi linxul ce rîde cu ochi sclipitori.“
Şi prinţul o ţine tot aşa iluzoriu, pînă moare din corn mistriţoniu.

Şmecheriile textului: toţi îţi zic nu. Tu ce faci? La ambiţie vrei să-ţi depăşeşti limitele.

Emo, SMS şi MMS şi Virale pentru Bloguri: priviţi, cum, se-nvîrte, făcîndu-ne semn, mistreţul, cu, colţi, de argint, nu departe, veniţi, să-l, lovim, cu săgeată, de lemn, stăpîne, e apa, jucînd, sub copaci, zicea, servitorul, privindu-l, isteţ, dar, el, răspundea, întorcînd, Taci, şi, apa, sclipea, ca, un, colţ, de, mistreţ, Sub, ulmi, el, zorea, risipite, alaiuri, priviţi, cum, pufneşte, şi, scurmă, stingher, mistreţul, cu, colţi, de argint, peste, plaiuri, veniţi, să-l, lovim, cu, săgeată, de, fier, Stăpîne, e iarba, foşnind, sub copaci, zicea, servitorul, zîmbind, îndrăzneţ, dar, el, răspundea, întorcîndu-se, taci, Şi, iarba, sclipea, ca, un, colţ de mistreţ, Sub, brazi, el strigă, îndemnîndu-i spre creste: „Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!... Stăpîne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul rîzînd cu dispreţ. Dar el răspunde întorcîndu-se: – Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii, cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat“.

Durata lecturii şi tipul de creier: prinţul nu e un prost. Prostia înseamnă lipsă de iluzie, lipsă de visare. Tolomăcia nu e natura prinţului. Prinţul e un îngîmfat, crede că poate cuceri lumea, nu e de ajuns să pună, bă, mîna pe o puşcă şi să tragă după păsări. Nu, el vrea trofeul cel mare. Asta înseamnă, conform textului, şi un pic de idealism. Un pic.

Cash şi investiţii: Păi, simplu, o pădure plină de sunete de sălbăticiuni, acum, cînd copită de sălbăticiune nu mai există. Părinţii să-şi aducă puştii ca să le povestească cum era pe vremea cărţilor, copiii să le spună părinţilor a ce animale de pe net seamănă urletele. Un schimb de experienţă util. O după-amiază de sîmbătă petrecută în lumea celor care rag, ciripesc.
Iată chiar o replică bună după ce ai omorît virtual 345678903213455677 terorişti şi eşti împuşcat şi tu: „– Ce fiară ciudată mă umple de sînge, / oprind vînătoarea mistreţului meu? / Ce pasăre neagră stă-n lună şi plînge? / Ce veştedă frunză mă bate mereu?... // – Stăpîne, mistreţul cu colţi ca argintul, / chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. / Ascultă cum latră copoii gonindu-l... / Dar prinţul răspunse-ntorcîndu-se. – Taci. // Mai bine ia cornul şi sună întruna. / Să suni pînă mor, către cerul senin... / Atunci asfinţi după creste luna / şi cornul sună, însă foarte puţin.“

Mişto: „Mai bine ia cornul şi sună întruna. / Să suni pînă mor, către cerul senin... / Atunci asfinţi după creştete luna / şi cornul sună, însă foarte puţin.“

Indrăgostiţi...





Nicu Alifantis: Sfântul Valentin

Versuri de Charles d'Orléans, muzica de Nicu Alifantis, albumul "Neuitatele femei", 2001.

Romeo and Juliet (Zeffirelli,1968)



"What is a Youth"(versuri:Eugene Walter,muzica:Nino Rota,canta:Glen Weston)

What is a youth? Impetuous fire.
What is a maid? Ice and desire.
The world wags on.
A rose will bloom,it then will fade
So does a youth, so does the fairest maid.
Comes a time when one sweet smile
Has its season for a while...
Then love's in love with me.
Some they think only to marry,
Others will tease and tarry,
Mine is the very best parry.
Cupid he rules us all.
Caper the cape, but sing me the song,
Death will come soon to hush us along.
Sweeter than honey and bitter as gall.
Love is a task and it never will pall.
Sweeter than honey...and bitter as gall
Cupid he rules us all.

vineri, 13 februarie 2009

Nicu Alifantis : Neuitatele femei (albumul complet)


Nicu Alifantis - Neuitatele femei

Nemira Music

2002


Nicu Alifantis @ ZAN: Neuitatele femei (full album)


Nicu Alifantis & ZAN au lansat în 2002 albumul "Neuitatele femei" ce conţine 11 piese despre perioada adolescenţei şi amintirile copilăriei. "Cred că primul lucru pe care ni-l amintim cu plăcere din adolescenţă este întîlnirea cu femeia. De aceea, titlul 'Neuitatele femei' exprimă bine intenţia noastră", a spus Nicu Alifantis.

1. Luni e ziua
2. Sfântul Valentin
3. Vino
4. Cearcăn
5. Cîntic di sîrmîniţă
6. Neuitatele femei
7. Ce frumoasă despărţire
8. Nu mă-ntreba
9. Rrrrock
10. Toboşarii
11. Întrebări

La noi când vine primăvara...

Hunedoara, 13 februarie 2009

Marin Sorescu : Jucării

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

joi, 12 februarie 2009

O melodie veche şi frumoasă din 1971 şi o actriţă tânără şi frumoasă (pe vremea aceea...)

Danyel Gérard : Butterfly, un cântec care a fost number 1 în multe ţări în anul 1971; pictorialul o prezintă pe Brigitte Bardot, care a fost sex-simbol al anilor '60, combinaţia este trăsnet !

Nicu Alifantis: Decembre (versuri de George Bacovia)

Azi a nins din nou... de parcă am fi în decembrie şi ar veni Crăciunul. Ce obositor şi nedorit este ceva ce ai aşteptat să vină la timpul lui, şi n-a venit. Există lucruri care se întâmplă prea târziu, vin când nu le mai astepti şi nu îţi mai trebuie şi nu îţi mai fac plăcere, deşi le-ai dorit intens în alt (ano)timp...


Decembre

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningã... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casã mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte-nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi-nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte-nainte.



Cântecul a apărut în 1976, pe albumul "Cântec de noapte": Nicu Alifantis: voce, chitară acustică; Sorin Minghiat: flaut, glockenspiel; Dorin Şipos: bass. Înregistrarea s-a făcut la Studio Tomis Bucureşti, 1975.

miercuri, 11 februarie 2009

Maurice Ravel : Bolero

PHOENIX : "CANTAFABULE" (album complet)




Albumul CANTAFABULE:
Texte de Şerban Foarţă şi Andrei Ujică.
Recită: Florian Pitiş.
Componenţa formaţiei care a înregistrat albumul: Nicolae Covaci, Josef Kappl, Ovidiu Lipan, Gunter Reininger şi Mircea Baniciu; Cornel Calboreanu - tehnic.

In imagine formaţia Phoenix în 1974.






1. Invocaţie
Vouă, celor din cronici, peceţi şi herburi
fiarelor nepăscătoare de ierburi,
nepăsătoare de carne de fiară,
neumbrite de nour,
nearse de soare:
Pajură, bour,
cu schiptru şi tiară,
mă rog, să vă iviţi !
să vă iviţi !

Pre voi, fiare heralde: alde Pardosu', alde
Irog-inorogu', rog,
să vă iviţi !
să vă iviţi !

Fiarelor de bună şi rea priinţă,
pe cari vânătorul dac-o sa le prindză,
n-o să mi-se-aleagă cu pleavă şi abure,
cu niscai sfarog:
Fiarelor din fabule,
din eticeşti şi de zăbavă cărţi,
mă rog, sa se ivească !
să se ivească !

Voua cinstitelor,
ţie sperjure,
şarpe dând pomului
jur-împrejure,
fiarelor omului
semi-asemine:

alde Sirenei,
celui Chentaur
cu gura de aur,
ca a Hrisostomului,
mă rog, să se ivească !
să se ivească !

Fiare cuminţi,
cu-o mie de dinţi,
cu coada de peşte,
cu gheare la deşte,
cu unghe de ţap,
cu cap,-far-de cap,
cu blana ca sfecla,
cu ochii ca stecla,
cu ochii de vâlc,
fiare cu tâlc,
cu duhori suave,
fiare filozoafe, ave!

...A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţă
care nu se trece ca, topită, ghiaţa,
nu se risipeşte, în văzduh, ca ceaţa,
nici nu se rumpe ca, subţire, aţa,
au se ovileşte ca, batrâna, fata;
căci de zboară-mi zboară altfel decat raţa,
se ivesc pe lume nu din ou, ca raţa,
nici nu-mi pasc faneaţa, -n toata dimineaţa,
ci-si pastreaza pururi harul si verdeata,
taină şi dulceaţă,
fiindca nici viaţa nu le e viaţă!
Eu vă cânt,
şi vă descânt,
vă invoc şi vă evoc,
de noroc de nenoroc,
Vasilisc şi Inorog,
Aspida şi Zgipţor-Roc
Eu vă agrăiesc, vă isc,
Inorog şi Vasilisc,
frate dulf cu ochi de sulf,
dimpreună cu Adelfa,
soru-ta, eu v-aduc jertfa.
Şi tot eu îţi ţin ison,
Pasării Calandrinon,
Pasării de da sau ba,
ca şi ţie, dumneata,
Scarabee, scara, mea...
Eu vă cânt. Eu vă trec pragul. Eu vă strig la ceasul fix. Şi, tot eu vă uit.
De dragul împăratului Finisc!

Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa proprie
şi din propriul scrum,
astăzi ca şi mâine,
pururi şi acum.

2001 : A Space Odyssey

Richard Strauss: Also sprach Zarathustra



Johann Strauss: Dunărea albastră

George Bacovia : Baladă

O noapte de sineală din vremi voievodale...
Plecase voievodul în lupte blestemate;
Iar eu păzeam domniţa închisă în cetate -
O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale...

Dormeau, adânc, oştenii în noaptea diafană
Când eu sării afară din cortul de mătasă -
Vedeam o semilună pe zare cum se lasă,
Şi nălucit, crezusem - Flamura otomană.

Cu ceaţa buimacită fugeam, acum, călare,
Dar boarea nopţii clare ne-ntoarse la cetate
Şi povestindu-mi visul domniţei spăimântate,
I-am arătat cu spada tabloul de pe zare.

În alb, domniţa blondă, în noaptea ideală,
De sus, de la fereastră, ca-n vis ieşi afară,
Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară...
O, cât a râs domniţa în noaptea de sineală...

marți, 10 februarie 2009

Rahmaninov : Preludiul Op. 23 nr. 5

Fascinaţia mea pentru muzica clasică a început cu acest preludiu al lui Rahmaninov pe care un foarte bun prieten mi l-a pus să mă convingă că muzica clasică are şi alte nume în afară de Vivaldi şi Mozart, singurii pe care-i ascultasem cât de cât până la 17 ani. Într-o reverenţă peste timp, îi mulţumesc azi lui Nicky S. pentru a-mi fi deschis acest drum fără sfârşit spre Muzică...

Interpretează Emil Gilels cu o forţă greu de egalat.



Şi pentru comparaţie, acelaşi preludiu în interpretarea lui Evgheni Kissin.

Livius Ciocârlie : Contrariile se ating

(fragmente preluate din articolul apărut în "România literară" nr.1/2009)

Dacă cineva ar crede că află cum sunt caietele lui Valery din ceea ce reţin eu, ar greşi. În realitate, sunt mult mai tehnice. Ce-l interesa pe el era cum funcţionează spiritul - gândirea şi senzaţia -, aspecte care nu mă atrag - şi mă depăşesc.

"Nu pot să mă concep absent, suprimat, nemaitrezindu-mă într-o zi." (137) No comment, cum se scrie la Euronews. Parcă şi mai greu să înţeleg e altceva: că omul ăsta, care continuă să fie atât de viu, chiar nu s-a mai trezit într-o zi.

"Scrii cum citeşti. Autorul a fost mai întâi cititor." (140) În cazul meu, nimic mai fals. Dacă aş scrie cum citesc, aş fi marchiz şi aş ieşi la ora cinci.

"Un auditoriu excitant, aborbant, scoate din mine lucruri pe care singur nu le-aş fi scos la lumină." (167) Am "risipit" multe idei la cursuri, de câte ori reuşeam să-mi dau iluzia că-i interesa pe studenţi ce le spuneam. La conferinţe nu mi s-a întâmplat. Ar fi fost nevoie să ştiu pe cine am în faţă. Nu sunt bun de trimis în necunoscut.

"Sentimentul, diminuare a libertăţii interne." (199). Exact. Prin sentiment, într-un fel sau altul, eşti legat.

G.K. Chesterton (în Charles Dickens, Univers, 1970): "Sufletul celui care-i de ajuns de înţelept pentru a se lăsa socotit drept un imbecil nu va duce lipsă niciodată de aventuri şi emoţii." (83) Problema nu e să te laşi socotit, ci să fii un imbecil. Mi se va spune: scrii cărţi, o faci pe deşteptul şi te crezi imbecil; haida, de! Răspuns: nu în acest sens. Fundamental, un imbecil. E drept că în acest caz nu de aventuri şi emoţii vei avea parte. De paralizia nervului vital.

Chesterton: "Există o foarte mare diferenţă între omul nerăbdător de a citi o carte şi omul plictisit care caută o carte de citit." (84) Pe Valery îl citesc nerăbdător. Pe Chesterton l-am scos din raft ca să am o carte de citit.

Corina şi Maxone aici. La Timişoara, Maxone a venit până la şase ani. Am făcut un bilanţ. Tine minte trenul din parc, dar a uitat fântâna ţâşnitoare şi tractoraşul care aduna crengi. De acasă, a uitat castanii de pe stradă şi de pe străzile dimprejur. Eu, îmi amintesc totul. E drept că peste câţiva ani numai el îşi va mai aminti ceva.

Revin la Valery: "Un om preocupat găseşte fiecare lucru scurt şi ziua nesfârşită." (214) Găsesc nesfârşit fiecare lucru pe care-l am de făcut şi săptămâna scurtă cât o zi.

Bunul simţ şi simţul comun nu admit să te concentrezi (cf. 22o). Bunul simţ şi simţul comun, adică mediocritatea, îl adaptează pe individ la condiţiile vieţii, ceea ce presupune rarefierea ei, reţinerea a ceea ce o priveşte nemijlocit. Omul care îşi concentrează toate facultăţile asupra a ceva anume este un abstras. I se poate spune şi aiurit. Cum eu sunt un aiurit incapabil să se concentreze, avem încă o dovadă: contrariile se ating.

"...nu există idee izolată. Orice idee este un centru care cere împrejurimi, o răscruce, un început (...), un capăt al unei dezvoltări implicite." (220) De aceea, nici nu am idei. Am numai păreri fără sens, care nu duc nicăieri. Totuşi, de câteva ori am avut idei legate între ele, însă erau de cap pătrat. Sau poate, cine ştie, toţi autorii de sistem au cap pătrat.

Discuţie cu Maxone. "-Iar am tras la ţintă. -Şi iar ai nimerit ? -Iar. -Şi ai câştigat ceva ? -Un ceas. -Păi, parcă anul trecut tot un ceas ai câştigat. -Da, dar era stricat. -Şi ăsta ? -Tot stricat."

Uneori ne potrivim: "...considerarea actului de săvârşit mă paralizează, mă oboseşte dinainte, considerarea unui beneficiu îndepărtat nu excită îndeajuns motorul actual." (224) Mai ales când beneficiul îndepărtat este o carte care zace, ignorată, în librării. Totuşi, am găsit un remediu: beneficiul imediat. Aici şi acum. Adică, eu, unul, mă citesc şi mă admir.

Despre râs: "Îi simt locul, ocazia, văd că ar exista motiv de râs şi n-am nici un chef să râd." (225) Nu exagerează. Scrie mii de pagini, fără un surâs.

"Orice certitudine este o ignoranţă." (236) O prostie, în primul rând. Una periculoasă, de multe ori. De aceea, şi credinciosului i-aş cere să se întrebe dacă sigur crede. Ar fi şi o replică dată celor care cred că cred.

Iniţial, mi-am spus că scriu un tratat de decrepitudine incipientă. Aşa a şi fost, un timp. Oarecum, un cerc pătrat. Dacă aş fi rămas la intenţia asta, acum aş fi bosumflat. Mintea mi s-a înviorat puţin. Puţin şi, poate, pasager. Oricum, am o rezervă în faimoasa punere de ordine în hârtii, care îmi va ocupa ceva timp. Recitesc fragmentul la distanţă de un an. Nu văd deosebirea dintre mintea decrepită şi mintea înviorată. Eram, atunci ca şi astăzi, cum mă ştiu de când mă ştiu.

Majoritatea stâlpilor noştri de sprijin s-au dovedit a fi făcuţi din carton.

"Ceea ce nu duce la nimic ziua, triumfă noaptea" (281), spune Valery în secţiunea despre vis. Niciodată nu mi s-a întâmplat să reuşesc în vis ceva ce aveam de făcut.

"Nu putem să fim decât nimic sau alţii decât noi." (312) Asta şi suntem, după câte ştiu.

Maxone luptă pentru cauză în şcoala lui: les communistes sont de cons! Profesoara de franceză, franţuzoaică: les communistes sont splendides! El: ştie despre ce vorbeşte, e pe jumătate român. Ea: sub pretext că erau comunişti, Stalin, Ceauşescu şi ceilalţi n-au fost decât dictatori. Unde a fost bun comunismul?, întreabă el. În Franţa (!) şi în Italia (!), spune ea. Discuţia e liberă, dar Maxone nu mai are nota maximă la limba pe care o vorbeşte în casă, spre deosebire de colegii lui, veniţi din cele zări. Comentariul ei, pe marginea unei lucrări: e elev bun, dar are idei provocatoare. Vorba lui: pauvre conne!

Mulţi oameni preferă să fie compătimiţi, nu ajutaţi. Ei vor să fie băgaţi în seamă, nu expediaţi. Şi vor să te simţi vinovat de soarta lor.

"A te gândi că n-o să mai fii aici - acest gând e de natura visului..."(351). Măcar să fi zis coşmar!

"În fond, ceea ce-l distinge cel mai mult pe Aristotel de Banville este un fel de idee preconceptă că unul e filozof, celălalt poet." (376) Altcum, "sunt absolut comparabili". Aici e tot misterul literaturii contemporane, oricând. Cu toată convingerea, din toată sensibilitatea, un om avizat îl poate lua pe unul perisabil drept mare poet. Cu unii ai dreptate, cu alţii te înşeli, folosind, pentru a măsura, acelaşi aparat.

"Un autor deloc profund, dar abil şi atent, poate să fabrice foarte bune abisuri în care îl expediază pe cititor fără ca el să-l fi precedat. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi făcut nimic." (381) Adică, n-ar fi scris. Are dreptate. De la un punct, nici un autor profund nu e chiar profund. Aşa cum, după Cioran, sfinţii n-ar scrie dacă n-ar fi orgolioşi, nici scriitorii n-ar scrie dacă n-ar fi şi histrioni.

luni, 9 februarie 2009

Nicu Alifantis : Romanţă mică

Piesa din albumul "Voiaj" (1995) pe versuri de George Pruteanu.



George Pruteanu

Romanţă mică

Ţi-s ochii ca o seară cu ploaie şi cu lună.
O veştedă lumină răzbate de sub pleoape.
Ţi-s umezi ochii, doamnă, de plîns atît de-aproape:
Ci bună dimineaţa să-ţi spun? sau noapte bună?

Căci nu e dimineaţă, precum nici noapte nu e...
Tristeţea-n trup se zbate. Surîsul dispărut
Ne-a-întunecat sărutul. E aerul mai mut
Şi între noi tăcerea ca şarpele se suie.

Ţi-s ochii ca o seară cu ploaie şi cu lună.
O veştedă lumină răzbate de sub pleoape.
Ţi-s umezi ochii, doamnă, de plîns atît de-aproape:
Ci bună dimineaţa să-ţi spun? sau noapte bună?

Căci nu e dimineaţă, precum nici noapte nu e...

Concert Vonda Shepard la Bucureşti

Vonda Shepard va susţine în premieră un concert în Romania, pe data de 18 februarie 2009, la Sala Palatului din Bucuresti.
Concertul face parte din turneul de promovare a noului sau album, "Far from the Sun".
Vonda a colaborat pentru acest album cu nume binecunoscute din lumea muzicii: chitaristul James Ralston (care a cântat cu Tina Turner), basistul Jim Hanson (care i-a acompaniat pe Johnny Cash, Bruce Springsteen) şi bateristul Matt Chamberlain (David Bowie, Tori Amos, John Mayer). Având la activ cinci albume de studio, un album live, un DVD şi patru soundtrack-uri scrise pentru serialul "Ally McBeal", Vonda s-a dovedit a fi o artistă talentată, plină de energie şi inspiraţie.
(Biletele pot fi achizitionate din magazinele Diverta sau online la adresele ticketpoint.ro si bilete.ro.)

Pe Vonda Shepard am văzut-o cântând în serialul "Ally McBeal", unul din serialele pe care le-am urmărit cu mare plăcere în anul 2000. Calista Flockhart, ca de altfel şi ceilalţi actori foarte bine aleşi de regizor, mi-au lipit imaginea biroului de avocaţi şi a barului în care cânta Vonda Shepard pentru multă vreme în memorie.

Vonda Sheperd : Tell Him

Lucian Blaga : Strofe de-a lungul anilor


Alexandru Phoebus: Stradă din Bucureşti

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

duminică, 8 februarie 2009

Copilărie, anotimp al fericirii...

Fotografie de Dan Ioan Malureanu (Braşov)

Emil Brumaru : Şi iarăşi viaţa-ncepe să ne doară

Şi iarăşi viaţa-ncepe să ne doară
Ni-s tot mai mult cuvintele-o povară,
Şi ni se pare că nu-i nimeni, nimeni
Să ne-ocrotească sîngele din inemi...
Sîntem stingheri, vorbim abia în şoapte,
Odăile au geamurile sparte,
Şi sprijiniţi de uşă, crinii parcă
Să ne privească şi să plece-ncearcă......

Philip Glass: Metamorphosis 2

Adresez mulţumiri prietenului meu virtual rao633, de la care am primit această frumoasă piesă, interpretată absolut remarcabil de Branka Parlic (înregistrare live din anul 2004, Sinagoga din Novi Sad). Compozitorul este cel care semnează, printre altele, muzica din filmul "Orele" (The Hours).


sâmbătă, 7 februarie 2009

Vine primăvara !!!!!!



Nicu Alifantis : Nu te deranja (albumul "Voiaj", 1995)

Despre Nicu Alifantis, Emil Brumaru scria:

"Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cîntecul vieţii fiecăruia din noi cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsîndu-ne destrămaţi o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroşi, mai teferi, întru poezia-i caldă. În inima mea, toată blîndeţea-l simte poet de cînd lumea şi-s fericit să o spun şi altora. Şi s-o repet pînă la îngeri!"

Alexandru Tocilescu, pentru spectacolele caruia Alifantis a scris muzica, spunea si el:

"Dacă ar fi trăit în altă parte, ar fi fost mai mare decât Donovan şi s-ar fi apropiat de Bob Dylan. El este unul dintre cei mai mari cantautori din lume, după părerea mea. Cine ştie când şi cum timpul va demonstra că am dreptate".

Premiul UNITER pentru muzică de teatru (1991)

Premiul pentru muzica de scenă de la spectacolul "Ubu Rex" cu scene din "Macbeth" (1991)

Premiul pentru muzică de teatru Constanţa (1995)

Premiul pentru muzica de scenă de la spectacolul "Cadavrul viu" (2002)



Marin Sorescu : Am zărit lumină...

Am zărit lumină pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să ma iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

W. A. MOZART: Concert vioara nr. 5 (III. Rondo)

Wolfgang Amadeus Mozart: Concert vioara nr. 5 in A major KV 219, partea a III-a: Rondo - Tempo di Minuetto; solist Gidon Kremer, Filarmonica din Viena.

vineri, 6 februarie 2009

Un experiment interesant

Am primit acum câteva zile pe mail textul de mai jos (eu am făcut doar modificările necesare pentru ca el să sune româneşte).

"Un bărbat a intrat în staţia de metrou Washington DC şi a început să cânte la vioară; era o dimineaţă friguroasă de ianuarie. Timp de 45 de minute a cântat 6 piese de Bach.
Dupa primele trei minute un bărbat de vârstă mijlocie a remarcat că se aude un muzician cântând. Şi-a încetinit paşii, apoi s-a oprit câteva secunde... însa şi-a reluat grăbit mersul spre programul zilnic. Un minut mai târziu, violonistul a primit primul dolar: o femeie i-a aruncat banul în pălărie fără a se opri din mers.
După alte câteva minute, cineva s-a rezemat de zid să-l asculte, însă după o privire aruncată spre ceas şi-a continuat drumul. In mod cert, întârzia la muncă!
Primul care s-a uitat într-adevăr cu atenţie la violonist a fost un băieţel de 3 ani. Mama sa mergea grăbită şi s-a enervat când puştiul s-a oprit. Până la urmă a reuşit să-l urnească din faţa violonistului şi să-şi continue drumul, în timp ce copilul tras de mână de mama lui se uita mereu în urmă spre muzician. Situaţia s-a repetat şi cu alţi copii. Toţi părinţii, fără excepţie, i-au obligat să-şi continue drumul.
În cele 45 de minute în care violonistul a cântat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Vreo 20 i-au oferit bani fara a-şi încetini pasul. A strâns 32 de dolari. Când a terminat de cântat şi s-a aşternut tăcerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat. Nimeni nu a ştiut că violonistul din staţia de metrou era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonişti din lume. A cântat câteva dintre cele mai dificile piese care au fost compuse vreodată pentru vioară cu un instrument care valorează peste de 3,5 milioane dolari. Cu două zile înainte de a cânta în metrou, Joshua Bell a cântat cu casa închisă la teatrul din Boston, unde un bilet costase în medie 100 de dolari.
Este o poveste reala. Joshua Bell cântând incognito în staţia de metrou a fost un experiment organizat de ziarul Washington Post ca parte a unui experiment social despre percepţie, gusturi şi priorităţi. Întrebarea era: într-un loc banal şi la o ora inadecvată putem să apreciem frumuseţea? Sau nu? Recunoaştem un talent într-un context neaşteptat?
Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi: dacă nu avem un moment să ne oprim şi să ascultăm pe unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii cântand... câte alte lucruri ratăm în viaţă?
Aşa că: Bucură-te de viaţă, admiră lucrurile simple şi zâmbeşte..."

Da, e o întrebare care merită pusă: dacă putem sesiza frumuseţea, dacă ne putem bucura de ea, dacă avem ochi de privit, dacă nu ratăm momente frumoase din viaţă din graba de a face lucrurile aşa-numite necesare. Mersul la slujbă este un lucru important dar... s-ar putea ca viaţa să treacă pe lângă noi şi să nu observăm frumosul din jur în goana după cele necesare traiului. Mail-urile trimise de mine se încheie de câţiva ani cu câteva versuri dintr-un poet american care spun exact acest lucru:
"What is this life/If full of care/We have no time/To stand and stare."
Şi se poate observa că singurii care au o viziune proaspătă şi o curiozitate vie faţă de lucrurile din jur sunt copiii, probabil pentru că ei au timp, sau poate pentru că simţul artistic există nativ şi doar de noi depinde să îl cultivăm sau nu.
E uşor de presupus că nu cei care merg dimineaţa cu metroul la serviciu sunt plătitorii de bilete scumpe la concerte de muzică clasică, în primul rând pentru că nu îşi permit să dea atâţia bani. Apoi e adevărat că dacă muzica nu o auzim într-un context adecvat, cu sufletul pregătit, s-ar putea să nu ne spună nimic. Însă cu siguranţă că Joshua Bell cânta mult prea frumos şi Bach poate zgudui şi munţii iar faptul că oamenii nu l-au auzit/remarcat cred că se datorează exact obsesiei de a alerga să ne facem datoria, să câştigăm bani pentru cele necesare traiului pentru a putea să mergem la muncă şi să reluăm la nesfârşit aceeaşi spirală, cred eu, excesiv de importantă. Mai puţin confort material, implicit mai puţină alergătură după lucruri prea prozaice, ne poate aduce mai mult timp liber pentru bucuria sufletului.

Dacă, şi numai dacă aveţi timp, puteţi asculta aici Johann Sebastian Bach, Concertul pentru vioara in la minor BWV 1041 care vă poate însenina o clipă de viaţă !
Solista: Lola Bobescu

joi, 5 februarie 2009

Tudor Gheorghe - Răvaş



Al. O. Teodoreanu : Răvaş

Îţi scriu domniţă
Printr-un flutur,
De la castelul zânelor,
În murmurul fântânelor
Sub frunze ce se scutur.

Ucis-am pe balaur,
De-acum e-n rândul morţilor
Păzitorul porţilor
Rodiei de aur.

Foc vărsa pe nări,
Balaurul zmeilor,
Asemeni scânteilor
Cădea soarele-n zări.

Dac-oi lua şi rodia,
Minunea minunilor,
Taina-nţelepciunilor,
E c-aşa mi-e zodia.

Şi de-a fi aşa,
Eu din capul meselor
Blând voi săruta
Mâna ce-mi va da
Crăiasa crăieselor
Şi domniţa mea.

Sophie Zelmani : Love in Spring

Sometimes it's hard to point at what makes you get cought by a line of text or touched by a song. Sophie Zelmani is one of those artists. Her songs forces me to stop and listen, to take the time.
Why is that?
Honesty perhaps. The music is Sophie Zelmani's way of expressing herself. The songs comes from the heart, they are pure and simple. The words are not just words and it's probably the honesty and courage to expose her feelings which touches so strong.
Few artists are as present in their lyrics and melodies as Sophie Zelmani.
On the second album, Precious Burden, the tone is somewhat more dull than on the debut two and a half years ago. The lyrics are mostly about love and goodbyes. The result is not as easy to absorb.(Maria Nilsson)

Sophie Zelmani : Vacation

I stayed away too long from my heart
Afraid to die, afraid of you
My heart is beating now
but the mind has blown

I've been on vacation
that's where I've been
I could show you some pictures
but not the things I've seen
but not the things I've seen

Stay inside, the world gets wide
If you can't see anything, where do you hide

I've been on vacation
that's where I've been
I could show you some pictures
but not the things I've seen
but not the things I've seen

I've been on vacation
that's how I see it now
I could tell you some stories
if you just let me try

I've been on vacation
that's where I've been
I could show you some pictures
but not the things I've seen
I could show you some pictures
but not the things I've seen
I could show you some pictures
but not the things I've seen
but not the things I've seen...

Funny pictures




Radu COSAŞU (din vieaţa unui extremist de centru)

(Articol preluat din "Dilema veche", Anul VI, nr.259 - 31 ianuarie 2009)

M-am înşelat!

Deunăzi, urcînd în taxi lîngă bunul meu amic şoferul P., acesta, înainte de a ambreia, mi-a întins o integramă gata rezolvată, rugîndu-mă să-i spun „ce poate fi pe hartă în trei litere?“, din care avea două, „s“ şi „t“. Atît îi mai lipsea, o literă. „Păi, ce să fie? Est.“ Omul îşi dădu duios o palmă peste frunte. Momentul m-a curentat şi m-am dus glonţ acasă la acest articol al meu, din urmă cu 12 ani, pe care nu-l inclusesem în Exerciţiile de oarecare posteritate, volum la care lucrez cu un optimism imprudent:
Un fenomen buimăcitor care scapă guvernului şi opoziţiei, stîngii şi dreptei, celor cripto şi celor senini, editorialiştilor şi analiştilor, oamenilor de litere şi purtătorilor de cuvînt – cu deosebire acestora, fiindcă sînt atacate, poluate şi degradate tocmai literele şi cuvintele făr’ de a căror joacă limba şi mintea română nu pot fi concepute – este proliferarea integramelor, o formă malformată de cuvinte încrucişate, o blestemăţie a economiei (de piaţă) de inteligenţă şi spirit, lichidînd orice mister prin definiţiile cele mai elementare, înghesuite meschin în micile pătrăţele ale unor uriaşe grile, incapabile să formuleze vreo idee expresivă.

De la Piaţa Universităţii la Romană, de pe Griviţei la Gară, de la Gară la aeroport, pe kilometri, femei şi bărbaţi, vînzători de banane, cărţi, îngheţată, izmene, ziare, cartofi prăjiţi, chifle, flori şi floricele, populaţii de casieriţe la mari şi mici magazine, de recepţioneri şi taximetrişti, de bodyguarzi la case valutare, de reparatori de brichete şi pasageri în transportul comun stau cu creionul în mînă şi dezleagă toată ziua integrame. Cele mai importante ziare au în fiecare zi integrama lor. Cele mai amărîte, de asemenea. Reviste de umor sau de „science fiction“ anunţă de pe prima pagină că au în interiorul lor 8-9 integrame. Există reviste de integrame poliţiste, sexuale, există Viaţa în integrame, Maxiintegrame, am numărat, pe tejgheaua principală de la Romană, vreo 10 titluri, e o epidemie, e un delir, dar mai întîi şi întîi o industrie grafică de mare succes.

Am ştiut-o din timp. Cel care le-a lansat pe piaţă, un editor prolific, mi-a spus-o fără ocol, mîndru de el însuşi, renunţînd la orice discreţie a omului de afaceri: „Radule, dragule, din tot ce-am încercat, şi ştii că am un studio de radio, trei săptămînale plus un bilunar literar, nimic nu mi-a dat senzaţia loviturii ca integramele. 200.000, tiraj din primul foc!“.

Am încercat odată – ca simplu cetăţean în ţara celor mai bine încrucişate şi potrivite cuvinte, prima din lume în acest domeniu, în ţara unde definiţiile ajunseseră pe mîna poeţilor de talia lui Arghezi, în ţara care deţine o asemenea armonie între consoane şi vocale încît a creat careul de 10/10 cu un singur punct negru! – am încercat, zic, dacă mai pot zice ceva, să pun creionul pe o asemenea integramă. Un pustiu. Nici o enigmă. Nimic isteţ. Nici o dificultate. Maximă banalitate. Pe zeci şi zeci de pagini, logica nu depăşeşte sinonimia. Pentru „pisici“ în patru litere – mîţe. Pentru „a şaptea artă“ – cinematografie. Pentru „a lega“ – a ataşa. Pentru „vin cu sifon“ – exact: şpriţ! Nici un haz. Nici o joacă. Nici un surîs. Totul mură-n gură. Pentru „întreceri“ – competiţii; pentru „largi“ – laţi, pentru „clarificare“ – precizare, pentru „ridicătoare“ – macarale, toate astea în ţara unde Arghezi găsise pentru „ordonanţă“ – nemuritoarea „fată-n casă sub drapel“, Mircea Bornemisa pentru „oraşul grecesc Kalamata“ – „singurul oraş din lume în care te simţi ca acasă“...

Democratizare? Antielitism? O acumulare sălbatică de talaş al minţii date la rindea. O tristeţe. O sărăcie de joacă, o economie de ludic, exact acolo unde românul e nabab: cuvîntul. Criza cuvintelor potrivite e şi mai concludentă decît vocabularul primului sau celui de-al o sutălea ministru. Dezlegînd plin de elan integrame, poporul român atinge pragul cel mai de jos al sărăciei de spirit. În fond, e un scandal intelectual, da, intelectual, unul dintre puţinele pentru care aş ieşi în stradă, căci integramele mă fac şi ne fac de proşti, de handicapaţi, de viţei la poarta nouă. E şi ceea ce mă sileşte să stau totuşi în casă, să nu caut nici un partid pentru a-i cere să ia atitudine faţă de această mizerie: mă gîndesc că integrama – în cel mai bun caz, poate, şi cel mai emoţionant – e necesară celor care, după o criză care le-a zguduit vocabularul, încep să ia din nou contact cu vorbele, să le regăsească primul sens, cel imediat, pierdut odată cu pantofii şi viaţa, în acest aranjament general.

Integrama – ca mecanică a facilităţii, născută din nevoia de literă a unui popor bine bramburit – s-ar putea să fie cea mai largă psihoterapie de grup în perioada postrevoluţionară.
E clar: m-am înşelat! Ca psihoterapie de grup sau ca tristeţe a minţii, integramele, indiferente la mîniile mele intelectualiste, au biruit, asasinînd postmodern careul clasic. Bine mi-au făcut – mi-au dat avînt în muncă: voi deschide un capitol în „exerciţiile mele“, intitulat: „Erori şi dezminţiri“, avînd ca motto ideea lui Bedros Horasangian, tot din secolul trecut: „nici posteritatea nu mai e ce a fost“.

miercuri, 4 februarie 2009

Looking for the Summer... (Chris Rea)

Ce dor imi e de vară...de soare, de căldură, de copaci cu frunze verzi...

Cowboy Junkies: Misguided Angel

Mircea Cărtărescu : Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

marți, 3 februarie 2009

Zoia Alecu - Trei galoşi

Cea mai bună voce feminină a folkului românesc !

Nicolae Labiş : Fior

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori spirit străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă: acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori spirit coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?

luni, 2 februarie 2009

VANGELIS : To the Unknown Man

Lucian Blaga : Linişte

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?


(1919)

duminică, 1 februarie 2009

PHOENIX (primul lor cantec, foarte rar, din 1964)

Ştiu că mă iubeşti şi tu (Live la Sala Palatului, concertul aniversar 45 de ani, cu Moni Bordeianu inclusiv)