vineri, 31 decembrie 2010

Emil Botta : Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemîndu-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe ?

Dar e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cîntînd chiar cînd voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducîndu-ţi aminte, nu, să nu te superi.

(din volumul " Întunecatul april ", 1937)

marți, 28 decembrie 2010

vineri, 24 decembrie 2010

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Solitude



"Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilorcîteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunînd că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui…"

"Dar fericirea mea, cînd e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfîrşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întîmplat ? Nu s-a întîmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămînem veşnic alături de ce se întîmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atîrne după noi, nedesăvîrşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.”

duminică, 12 decembrie 2010

Josh Turner : Your Man



Albumul "Your Man" a primit doua nominalizari la premiile Grammy in 2007: o nominalizare pentru Best Male Country Vocal Performance si una pentru Best Country Album"

sâmbătă, 4 decembrie 2010

"...Featuring Norah Jones" 2010



Vă recomand una din piesele mele preferate, dar merită ascultat întregul album:
Norah Jones : The Best Part – El Madmo ("...Featuring Norah Jones" 2010)

marți, 30 noiembrie 2010

Nichita Stănescu : Cu colţul inimii

Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu colţul inimii noastre
suspendate în aer, albe spume
ale mării acesteia, albastre.

O, doar pentru ochiul străin
toate acestea ar fi poate dantele
la perdeaua de miraj alcalin
trasă numai peste stele.

Însă pentru cei ce sîntem aici
în viaţă, întregi şi în lucrare,
cuvintele au lamă de brici
intrînd în miracol, cu tandră mirare.

vineri, 26 noiembrie 2010

La revedere, Toamnă !

Nichita Stănescu : Cheile

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decît numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cît eşti de mare, tu,
haide, cît eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

vineri, 12 noiembrie 2010

Bok van Blerk : De la Rey



De La Rey [English Translation]

On a mountain in the night
we lie in the darkness and wait
In the mud and blood
I lie cold,
grain bag and rain cling to me.
And my house and my farm,
burned to ashes
so that they could catch us
But those flames and that fire
burn now deep, deep within me.

De la Rey, De la Rey,
will you come to lead the Boers?
De la Rey, De la Rey
General, General, as one man
we'll fall in around you
General De la Rey

And the Khakis (Brits) that laugh
-- [just] a handful of us
against their whole great might --
With the cliffs to our backs,
they think it's all over [with us]
But the heart of the Boer lies deeper and wider,
that they'll still find [out]
At a gallop he comes,
the Lion of the West Transvaal

De la Rey, De la Rey,
will you come to lead the Boers?
De la Rey, De la Rey
General, General, as one man
we'll fall in around you
General De la Rey
De la Rey, De la Rey,
will you come to lead the Boers?
De la Rey, De la Rey
General, General, as one man
we'll fall in around you
General De la Rey

Because my wife and my child,
lie in a Hell-camp* and perish
And the Khakis' vengeance
is poured over
a nation that will rise up again

De la Rey, De la Rey,
will you come to lead the Boers?
De la Rey, De la Rey
General, General, as one man
we'll fall in around you
General De la Rey
De la Rey, De la Rey,
will you come for the Boers?

[We're ready ...]

joi, 11 noiembrie 2010

Toamna prin Europa

Viena (Hundertwasserhaus)

Luxembourg ("cel mai frumos balcon din Europa")

Paris (La Défense)

Ana Blandiana : Să rămîn singură şi goală de gînd

Să rămîn singură
Şi goală de gînd
Cum numai brazii şi pietrele
Sunt singuri şi goi.
Să spun
Auzului meu să adoarmă
Şi ochilor mei să se-nchidă
Aşa cum
Cîndva
Brazii şi pietrele
Au renunţat la ochii
Şi la urechile lor.
În tăcere şi întuneric
S-aştept să zăresc
Prin strălucitoarele crăpături
Ale sufletului meu răsturnat peste mine
Soarele veşnic şi orb
Împlîntat în zăpadă...

Ana Blandiana : Gol sfîşiat

Putere de-a alege
Între a fi implicat
Şi a fi singur,
Curaj de-a opta
Între suferinţa ţipătului
Şi cea a tăcerii,
Forţă în stare să se hotărască
Între fuga în afară
Şi fuga înlăuntru,
Tu stăpîneşti universul
În care
Stelele ard
De nehotărîre.
Gol sfîşiat în două,
Eternitate duală
De unde
Cad jumătăţi de rachete
Şi ciosvîrte de îngeri.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

luni, 18 octombrie 2010

Nederlands Dans Theater celebrates Jiri Kylian



Daniela Crăsnaru

Aceleaşi străzi pe care am trecut,
Oraşul stins într-un amurg tăcut,
Imagini care-mi umplu mintea, neîncetat,
De-atîta timp...

Pe caldarîm sunt paşii mei de ieri,
În aer, seva altei primăveri...
Un abur şters îmbracă lumea în argint curat
Şi sufletul palpită iar, ca raza unui tainic far stelar.

Ai venit precum valul cald, melancolie de amurg,
Şi străzile acestui burg, sub ploaia florii ard...
Ai venit ca un val stingher, melancolie fără leac,
Pe străzi înguste care tac, şi care duc spre nicăieri...

Să mă întorc, dar unde şi de ce?
Mă mai aştepţi, mai eşti sau nici n-ai fost?
Poate chiar strada unde-ai stat s-a spulberat încet
Şi n-o mai pot găsi nicicum, azi către tine nu e niciun drum...

luni, 27 septembrie 2010

Florin Mugur : Stampă veche

Seara, cînd lumea s-a golit de regi
ne mai jucăm puţin de-a curţile mîhnite.
Ţi-ai desfăcut umbra mea leneşă pe umeri
nepăsătoare, ca pe-o mantie albastră.
Hai să ne rupem cîte-un sceptru din copaci.
Hai să izbim cu sceptrele-n pămînt.
Hai de-a bastarzii.
Hai de-a prinţul fără umbră.
De-a plictiseala care naşte principi strîmbi.
Am început, pe rînd, să obosim.
Am început, deodată, să fim doi.
Să ne trădăm unul pe celălalt dansînd
în treacăt cu fantoma altor regi.
Să plecăm repede cît mai departe
oriîncotro îmi porunceşti, altundeva
acum, pînă nu-ncepem să ne urîm de moarte -
măria-ta.

Ce mi-ai lăsat plecînd?
Numai regii.
Viaţa plină de regi.

marți, 14 septembrie 2010

Dobet Gnahoré : Issa (''Na Afriki'' 2007)



Un cintec de pe al doilea album al acestei cintarete din Coasta de Fildes, cintat in Malinké. Coregrafia : Dobet si Rachelle Agbossou, clip realizat de Guido Welkenhuizen.

English Translation:

don't be so hard on yourself
you can stop seeing black
you can still take a step towards the light
a single step that changes everything
it's never too late
stop not hearing anything
don't say that you are alone
your parents do everything to reason with you
they advise you every day
you prefer to profit from life as you hear it
without doing anything with your existence
you do nothing to be appreciated
we can all succeed in life, don't forget
don't lower your arms, God is beside you
you just have to seize the moment
don't wait any longer, the years will pass
open your eyes to see in front of you.


Dobet Gnahoré - Issa ("Na Afriki" 2007)
Asculta mai multe audio jazz

duminică, 5 septembrie 2010

duminică, 11 iulie 2010

Edith Södergran : Dragoste

Sufletul meu era o rochie
albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă,
mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe,
atît de tare încît să
nu-mi mai trebuiască nimic altceva.

Edith Södergran (1892 - 1923)

joi, 1 iulie 2010

Nana Mouskouri : Toi qui t'en vas (Casta Diva)


NANA MOUSKOURI, 1974.
Toi qui t'en vas (Casta Diva)
Vincenzo Bellini (Norma - 1831)

Toi, toi qui t'en vas
Au pays où l'amour existe
Là où tu t'en vas
D'aussi loin entendras-tu
Ma chanson triste ?

Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que ta vie va bien sans moi
Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que tu ne reviendras pas

Toi, toi qui t'en vas
Au pays où je suis une ombre
Là où tu t'en vas
D'aussi loin entendras-tu
Mon cri du bout du monde ?

Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que ta vie va bien sans moi
Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que tu ne reviendras pas

Tu ne reviendras pas.

Nina Cassian : Proiect de înţelepciune

Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cît de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mîinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zîmbeai lîngă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau pînă la moarte).
Şi am să spun că aveai cîte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.

O să mă laude-acela, fără-ndoială.
« Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală ... »
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care ...

(Nina Cassian : Proiect de înţelepciune - vol. « Să ne facem daruri », 1963)


marți, 29 iunie 2010

Adamo à l'Olympia (1965)

Am primit în dar acest album şi bucuria mea o datorez unui necunoscut, e minunat faptul că există oameni care pot dărui fără să aştepte nimic în schimb. Mulţumesc!



joi, 24 iunie 2010

Mircea Ivănescu : Despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat, murind
nu revezi pe nimeni - moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi - şi te leagănă -
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare -
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei însăşi
cu un singur ecou - şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumînării - şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles - şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul - şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles - şi pe urmă,
nici descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există, pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.


2.

dar moartea este o revedere totuşi - însă de partea
aceasta a ei, cel care rămîne îşi deschide
ochii deodată - (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decît contururi). cel care a privit moartea
luînd chipul unei fiinţe - vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce vede mereu - şi oricît de repede
şi-ar acoperi ochii - oricît de tare
ar gîfîi, săşi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi - ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic-
a fost
ceea ce se priveşte pentru întîia dată
şi fără urmare.
______________________________________________




Pentru IULIA, in memoriam. R.I.P.

luni, 21 iunie 2010

Nichita Stănescu : Vara

Deşi este încă seară
simt că mîine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.

Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.
___________________________________

joi, 17 iunie 2010

Să stai în fîn, s-aştepţi să vină noaptea...

„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît
părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr-o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfîşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.

(Andrei Pleşu : Jurnalul de la Tescani)

duminică, 13 iunie 2010

"Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară...

trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”

"Acesta era blestemul: singurătatea regăsită in iubire, altfel decît în lupta vieţii. Iubeşti şi ca să nu mai fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind, te îndrăgosteşti de altcineva decît de omul plenar şi real – trecut, prezent şi viitor – pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire al dragostei."

"Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat."

(Ionel Teodoreanu : Lorelei)


sâmbătă, 12 iunie 2010

Zi de vară în Ţara Haţegului



Lan de maci pe drumul spre Haţeg, în fundal Retezatul cu coame încă înzăpezite, deşi e 12 iunie deja.

Tom Waits : A Little Drop of Poison

joi, 10 iunie 2010

Paul Celan : Cel ce inima-şi smulge din piept


Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,
ale lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvîrle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sîngele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.


(în româneşte de Maria Banuş)

(foto by Marina - Rusia)

sâmbătă, 5 iunie 2010

"Dublu Baroc"



La origine cuvînt portughez care înseamnă "formă neregulată", termenul "Baroc" a intrat în lumea artei preluat din vocabularul pescarilor de perle. Mişcarea s-a născut la Roma, la începutul secolului XVII, în parte ca reacţie la manierismul secolului XVI. Noul stil artistic era fidel emoţiilor, dinamismului vieţii şi detaliilor. Drama umană e un element vital în pictura barocă iar gesturile teatrale şi emoţiile intense de pe chipurile protagoniştilor sînt luminate cu clarobscur şi pictate în culori vii.



Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, dramă, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.

joi, 3 iunie 2010

Janiva Magness : You Were Never Mine



I saw someone again today who remembered me and you
They asked all the same old questions, I gave the same excuse
They said "What a shame, what a shame, to lose a love so fine"
But I never lost you, I never lost you,
I never lost you, you were never mine.

I kept on believing what I wanted to believe
The unspoken promises that you could never keep
But it's a sin, oh, it's a sin to tell yourself a lie
I never lost you, I never lost you,
I never lost you, you were never mine.

Did you give all that you gave me just because I needed you
But when I needed all your love completely was it more than you could do
Sometimes deep in the night when I hold you in my dreams
I get lost in your loving touch, baby, I can't believe how real it seems
And I know, yes I know, I'll have you till the end of time

'Cause I never lost you, I never really lost you
I never lost you, 'cause you were never mine
I never lost you, I never really lost you
How could I lose you, you were never mine.

marți, 1 iunie 2010

Happy Birthday... to me




Şi o felicitare primită de la bunul meu amic, V.C. Remarcabil talentul de parodist al amicului, eu am rîs copios şi vă invit să rîdeţi măcar pe jumatate cît am rîs eu ca personaj principal, şi secundar, şi terţiar :)). O mică explicaţie e necesară: "Mimita" sînt tot eu, aşa mi-a putut pronunţa numele fiica cea mică a prietenului ce semnează ca autor, încă în viaţă :)), textul de mai jos.

"Cum n-avui niciun chef de urări, lăsai clasicii să te comemoreze - voi, literaţii, între voi!

I pak dau ştire domniei tale za lucrul timpului, cum am auzit eu că îmboboceşti a multa oară.
I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Hunedoara de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale 54 de primăveri ce ştii şi domniia ta pre Sâmbăta în jos.
I pak să ştii că trimit den ale mele alte 54, că domniia ta eşti înţeleaptă şi să le păzeşti cum ştii mai bine. (Email Neacşu)

Fost-au această Domniţa Luminiţa om nu mare la status, mânioasă şi de grabu vărsătoare de sânge de abonat nevinovat; de multe ori la raiduri rădea fără judeţu. Amintrilea era om întreg (chiar mai mulţi!) la fire, neleneşă, si lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, (ghinion!) acolo o aflai. (Grigore Stereo)

- Mimita... şi mai cum?
- E destul atâta: Mimita - de vreme ce şi dumneata o cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie s-o cunoaştem: o întâlnim atât de des - în prăvălii, pe mess, pe trilu, pe blog, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, la telefon, în restaurant, la Grădinus - în fine pretutindeni.
Mimita e olteanca de Ardeal par excellence. Ea nu e nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e o damă potrivită în toate; dar ceea ce-o distinge, ceea ce-o face să aibă un caracter marcat este spiritul ei original şi inventiv.
Mimita are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de întrebări şi răspunsuri (ea întreabă, ea răspunde!), de poezii şi videoclipuri cari fac deliciile celor ce au fericirea s-o cunoască şi nefericirea să nu mai scape de ea.
A dracului Mimita! (Neica Caragiale)

La mulţi (şi literari) ani! "
_________________________


duminică, 30 mai 2010

Armand Amar : "Le premier cri" (2007)



Sinead O'Connor interpreteaza piesa "A New Born Child" care face parte din soundtrack-ul filmului "Le premier cri" (2007), compozitor Armand Amar.

sâmbătă, 29 mai 2010

Eleni Karaindrou în concert (Atena, 2005)



Marin Sorescu : Prizonierul din cafea

Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Cînd se amestecă norul cu ceaţa. Undeva sus
(Pe la mijloc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.

Stau cu un pahar cu "toc înalt" în mînă
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sînt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit,
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
"Or să creadă că e patriotică". Şi ce, nu e?
Mă gîndesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii pentru vecie.
Sînt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stînci,
Plătim cu aceste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, înviaţi cu apă şi înfăşuraţi în trei cearceafuri)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei -

Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearceafuri, perne -
ce voiam să spun? Asta. Atît.
"E foarte bine". "Bineînţeles".

joi, 27 mai 2010

Dementă liniştea aceasta...



...
Minunată poate fi,
dementă liniştea aceasta,
minunat gîndul meu
închis în zale de sticlă.

(Marius Robescu : Cristal)

Eleni Karaindrou : The Weeping Meadow (2004 OST)

Regia: Theo Angelopoulos.
(Konstantinos Raptis | Vangelis Skouras | La Camerata, Athens)



"The Weeping Meadow is an excellent piece of work, with compelling writing for string orchestra and solo performances by the accordion, violin, cello and the Constantinople Lyra, brilliant and colourful melodies and memorable themes; music sad, tragic and solitary that takes the listener on a magical, silent and slow inner journey. One of the best scores I've ever heard and definitely the best work by Eleni Karaindrou, this is surely a must for all the lovers of serious music. A genuine masterpiece!"( Demetris Christodoulides)



duminică, 23 mai 2010

Umor (?)

Ministerul Economiei a emis deja un proiect de lege prin care îi asigură pe toţi românii că, după ce va trece criza ecomonică, vom avea cu toţii o mică avere!
Condiţia esenţială este aceea ca, la începutul crizei, să fi avut o avere foarte mare.

duminică, 16 mai 2010

Eleni Karaindrou : Ulysses' Gaze

Regia Theo Angelopoulos, cu Harvey Keitel, Maia Morgenstern si Erland Josephson.



Muzica semnată de Eleni Karaindrou nu doar însoţeşte imaginile unui film, ea este un element esenţial al acelui film, "răneşte şi eliberează", creează noi imagini şi idei care contrapunctează sau se adaugă acţiunii filmului. (George Monemvasites)
"Eleni's music represents the blood not shed on the screen. Her constant presence...reveals something deeply spiritual beneath the lyricism". (Nikos Triantafillides)

Mircea Cărtărescu : Tu, Nichita...

"Cînd am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încît vreo jumătate de oră
n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
"Bătrîne, gata!" mi-a spus pînă la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrîne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi cîteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zîmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrîne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita".
_____________________________________________

Nichita Stănescu : De dragoste

Mircea Cărtărescu : Cînd ai nevoie de dragoste
_____________________________________________

sâmbătă, 15 mai 2010

Mircea Cărtărescu despre virtual şi real

Doru Iftime, redactor-şef la revista "The One", i-a luat un interviu lui Mircea Cărtărescu din care am extras fragmentele de mai jos. Interviul îl puteţi citi integral aici: Facebook, cărțile și Cărtărescu.
Doru Iftime: Cum de nu ești pe Facebook?
"Am fost o săptămână, acum câteva luni.
M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce
s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.
E un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieţi cu mult mai autentice decât avem noi acum".
Doru Iftime: Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis.
"Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.
Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume".

vineri, 14 mai 2010

miercuri, 12 mai 2010

O (foarte) tînără prozatoare : Cipriana Barna

Redau aici această excelentă bucată de proză, pe care o găsiţi pe blogul "My life, my love" al foarte tinerei mele prietene, Cipriana (16 ani !):

Se`aşează linişti printre timpuri.

"Începuse să plouă când a trecut pragul. Fusese o dimineaţă prea liniştită pentru soarele de afară, era şi cazul să cadă apă peste verdele crud, să calmeze orizonturile. Primăverile nu cad, ele doar urcă, ţintesc înălţimile nebănuite. De asta mi-e mie teamă primăvara, că nu ştiu niciodată la ce altitudine mă voi trezi dimineaţa. Nu era chiar un copil, era o domnişoară cam prea decentă. De unde naiba atâta decenţă, nu auzise de non-conformism? De fapt, astea două nici nu sunt antonime. Aflase de curând că e mijlocul lui mai şi se înspăimântase de trecerea timpului. Dar care e rostul fricii de lucrurile fireşti, în cursul cărora nu putem interveni nicicum? Se temea degeaba.

S-a împiedicat pe drum spre casă. Nu ştia cum e să aluneci în vârtejuri albastre, dar venise primăvara, deci a aflat. Îi răsuna mereu în minte acel nume ca un cântec. Si, mi, la… Ce melodie ascultase înainte să plece? Dacă va fi fost ultima pe care o auzise în viaţa ei care abia începuse, de nici douăş’ de ani? Ei, prostii! Timpul se opreşte şi în loc dacă vrei.

Am ajuns în seara zilei care a început cu o dimineaţă plină de linişte. Înaintea ei, trecuse un timp, de atunci până acum s-a strecurat şi un al doilea, iar până mâine cine ştie ce va fi? Mai sunt doar două zile până la jumătatea de veac. Dumnezeule, dar oamenilor pe care îi iubim le este interzis să fie bătrâni!

Dacă ar fi să aleagă, care i-ar fi decizia? O linişte în schimbul a două timpuri sau un timp în schimbul a două linişti? Când era liniştită trecea un timp, nu două, deci nu ar fi un târg corect. A coborât din copac, a turtit câteva sute de fire de iarbă/pas şi a hotărât că e mai rezonabil să facă un pas da şi unul nu. Curgeau din două-n două râurile din valea gălăgioasă şi nimănui nu-i păsa. Pentru că era linişte, nu timp. Dar la reflux, când liniştea s-a retras lăsând loc timpului, s-au prăvălit deodată toate sunetele şi toate culorile şi toate iubirile [fiecare cu împlinirea sau eşecul ei] în haosul ăla… ăla dinainte de lumină! Şi printre toate, care urlau neobosite şi se roteau nebuneşte pe lume, doar ea zăcea liniştită. În iarbă, mâncând ciocolata dătătoare de fericire. Ciocolata cu lămâie din 13 mai anul trecut. Chiar dacă fusese zi de post.

Căci, cum spuneam, începuse să plouă atunci când a trecut pragul."

"Dracula" si... Philip Glass



Filmul "Dracula"(1931) al lui Ted Browning beneficiază de o nouă coloană sonoră semnată de Philip Glass care o şi prezintă în turneu cu Kronos Quartet şi Michael Riesman.

vineri, 7 mai 2010

Marius Robescu : Cristal

Ceva de fructe roşii, de frunza mărului,
de apă luminată.
O goană rece de aripi,
ochiul salciei asupra
grumazului tău.
Patimă fără trecut,
ce pot spune
să-mi pară bine?
Pereche nemişcată îţi sunt
şi nu-ţi cer să te-nduri
şi nu vreau să te iubesc acum.
Minunată poate fi,
dementă liniştea aceasta,
minunat gîndul meu
închis în zale de sticlă.

_____________________________

Despre poetul Marius Robescu scrie Florin Mugur:

" << Şi cum oare se termină toate acestea? / Te surprinzi într-un colţ / plîngînd de bucurie în hohote: / neîntrerupt îţi bate inima în piept ca într-un perete.>>
Nu plîngem întotdeauna de bucurie. Marius Robescu, autorul acestor versuri, Marius Robescu, omul perfect echilibrat (şi perfect dezechilibrat, ca orice mare poet) s-a stins la 42 de ani.
Se va scrie şi de azi înainte despre opera importantă a lui Marius Robescu. Poeziile lui întrerup nişte lungi şi străvezii tăceri ale unui bărbat tînăr, căruia îi simţeai cu intensitate prezenţa
într-o cameră plină de agitaţie tocmai pentru că ştia să se sustragă tensiunii, să se adune în sine şi să tacă. Nu era o tăcere elocventă, cu subînţelesuri, o tăcere bubuitoare de sensuri ascunse. Nu. O tăcere naturală.
Marius Robescu era fratele meu întru milă. Milă faţă de cei ce caută acolo unde nu e nimic de găsit. Milă faţă de tonţii solemni. (...) Mila lui era suverană şi retrasă, cu ochi imenşi, nevizitaţi de lacrimă."
(Florin Mugur - "Schiţe despre fericire", Ed.Cartea Românească, 1987, pag.294)

joi, 6 mai 2010

Spleen de mai

"Mi se pare mie sau e tîrziu?
Cum a trecut timpul!
Începe să fie tîrziu în mine.
Uite, s-a făcut întuneric în mîna dreaptă şi-n salcîmul din faţa casei.
Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse,
papucii de lîngă pat, cuierul, tablourile".

marți, 4 mai 2010

La mulţi ani, Altina !



Să fii fericită şi să ai parte azi şi mereu de zîmbetele celor dragi, de bucurii şi amintiri frumoase!

luni, 3 mai 2010

Primăvara la Boş



P.S. Cu mulţumiri prietenei mele R. pentru găzduire.

Daniela Crăsnaru : "Marele premiu"

„Pe Goange nu-l recunoscuse din prima clipă. Şi cum era să-l recunoască, aşa dolofan, cu mustaţa curgîndu-i peste colţurile gurii, cu haina în carouri mari gata să plesnească pe el, cu începutul de chelie inabil mascat de şuviţele de păr adunate de la tîmple spre creştet. Cine ar fi zis, acum douăzeci de ani, la banchetul de la terminarea facultăţii, că băiatul frumos, înalt şi subţire, după care se dădeau în vînt cel puţin jumătate din fetele de la filologie, va semăna
într-o zi cu individul ăsta durduliu, fălcos şi, ce mai, pe jumătate chel? Şi nu că va semăna, dar că va fi chiar el. Aşa e după douăzeci de ani. Unii se mai îngraşă, alţii se mai scofîlcesc, alţii mai mor. Cine se hotărăşte să vină la o întîlnire dintr-asta trebuie să se aştepte la orice. Cît despre fete, să nu mai vorbim. Cu ele era o adevărată tristeţe, ca să nu zicem tragedie.
Se pupau toţi, care cu care, într-o efuziune firească (mulţi nu se mai văzuseră de atunci, de la repartiţie), fără să ştie prea bine cine pe cine pupă.
- Eu sunt Doiniţa, mă! Ce, nu mă mai recunoşti? Hai că eşti bine! Fă-mi şi mie un compliment, zi-mi că nu m-am schimbat ca să te plesnesc cum te-am plesnit în doi la gramatică comparată cînd am pierdut parţialul din cauza ta. Doiniţa sunt, mă, şi ea e Luci, să nu-mi zici mie că n-ai recunoscut-o din prima clipă, că-mi pierd orice încredere în bărbaţi.
Da, era chiar Luci, fata (fata?) uscăţivă cu ochelari de vedere cu şdemii de dioptrii pe ochii ei cu pleoape albăstrite (ah, ochii ei care, da, sigur, cum era să uite, îl îmbolnăviseră o vară întreagă în practică la Cobadin).
- Parcă ce, mă, continuă Doiniţa, tu crezi că ai rămas la fel? Şi nu mă mai privi zăpăcit, aşa, că ne complexezi şi măcar dacă tot ne pupăm, ţoc-ţoc, frăţeşte, să ştim naibii care suntem, aşa că vino-ncoa’, maestre, să ţi-i prezint eu pe toţi, că eu am memorie bună, dacă vrei îţi spun pe diafară primele trei cursuri de la slava veche, şi de la dialectologie, şi de la ce nu-ţi mai luai tu notiţe, că le luai gata scrise de mînuţa asta, care ia uite cum s-a umflat de la spălat scutece şi desuuri masculine şi de la alte chestiuni plăcute, pe care trebuie să le rezolve în douăzeci de ani o intelectuală cu mînuţele ei, maestre.
(…) Doiniţa turuia cu o poftă nebună, şi vorbele ei aveau un soi de agresivitate tristă de care, probabil, nici nu-şi dădea seama – căci ce rost ar fi avut acum şi aici, în restaurantul categoria lux, închiriat pentru o seară, o astfel de şarjă amical-ironică, fără nici un alt efect decît, eventual, stînjeneala celor de faţă?”

(Daniela Crăsnaru : „Marele premiu”, 1983, Editura Eminescu, Bucureşti, pag. 82-83, 85)

Georg Trakl : Inima

Albă se făcu lîngă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lîngă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul
Frunziş de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
Fumegînd de sînge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pîndeşte un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de palide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.
____________________________________________


joi, 29 aprilie 2010

Cînd liliacul va-nflori din nou...


...de mine nici nu vei mai şti...
Şi liliacul a înflorit.
Din nou.


Georg Trakl : Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalţă în sunete argintii,
Unde-s pietre şi stele.

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,
Băiatul priveşte cu ochi de cristal,
Se trezeşte înfloritul vînt, cîntec de pasăre asemenea morţii,
Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;
Şi luna
Căzînd cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.
__________________________________________________


marți, 27 aprilie 2010

Georg Trakl : Cîntec de seară

Seara, cînd umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Cînd însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cînd îţi prindeam mîinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuşi, cînd întunecata armonie bîntuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.
_________________________________________________

miercuri, 21 aprilie 2010

Primăvara la Hunedoara

Andrei PLEŞU : Note, stări, zile

"Cînd călătoreşti cu bani măsuraţi şi aloci fiecărei zile o sumă fixă, pe care te străduieşti să nu o depăşeşti, ai, în fiecare dimineaţă, bucuria de a dispune din nou de suma întreagă, cea care se epuizase în ajun. Aşa îmi închipui iertarea creştină. După fiecare bilanţ perdant, ţi se dă şansa să o iei de la început. Fiecare zi de după păcat (şi de după iertare) reîncepe în puritate".

(din revista "DILEMA VECHE" unde puteti citi intregul articol)

miercuri, 14 aprilie 2010

Moartea...

"Moartea e un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de cîte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfîşie sufletul de teamă, jale, disperare.
Toate raţionamentele se sfîrşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mîngîiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumînarea asta în mînă, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gîndul nopţii veşnice".
(Henryk Sienkiewicz)

Nicolae Labiş : Confesiuni (fragment)

Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit cînd toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purităţi de pîclă strînsă sub lăcate,
Şi vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi eşti alături încă. Pînă cînd?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.
_______________________________________

luni, 12 aprilie 2010

vineri, 9 aprilie 2010

Anna Ahmatova : Cîntecul ultimei întîlniri

Stă pieptu-mi gata să se frîngă,
Fără putere, îngheţat,
Mănuşa pentru mîna stîngă
Pe mîna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sui un munte, îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
"Hai, mori cu mine! " toamna-mi spuse
Ţinîndu-mi calea sub un tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi..."
Răspuns-am tristă: "Şi pe mine!
Cu tine-odată voi muri".

Aceasta-i ultima cîntare.
Priveam spre casa de cîndva -
Gălbuie şi nepăsătoare
Lumina-n dormitor ardea.

1911

(traducere de Madeleine Fortunescu)

miercuri, 7 aprilie 2010

marți, 6 aprilie 2010

Alexandru Andriţoiu : De dragoste

O, mai cu seamă seara te iubesc,
cînd lucrurile par nedesluşite,
cînd porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iedera începe să palpite,

cînd arborii-s mai tainici şi mai mari
şi cînd se-aud fîntînele mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.

Arată-mi-te iarăşi respirînd
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrînt,
căci mări şi lacrimi sînt, la fel, sărate.

Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hîrtie.

E seara dulce ca un elixir
şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai străluceşte, vrînd să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

joi, 1 aprilie 2010

Arvo Pärt : In principio erat Verbum (Ioan 1:1-5)



In principio erat Verbum, et Verbum erat apud Deum, et Deus erat Verbum.
Hoc erat in principio apud Deum.
Omnia per ipsum facta sunt: et sine ipso factum est nihil, quod factum est.
In ipso vita erat, et vita erat lux hominum: et lux in tenebris lucet, et tenebrae eam non comprehenderunt.
____________________________

Demostene Botez : De Paşti


Îmi amintesc de Paşti, la noi acasă:
O zi de Primăvară, luminoasă,
Cu adieri de aer parfumat,
Cu sunete de clopote pe sat.
Îmi amintesc de-o linişte deplină,
De vişini înfloriţi într-o grădină,
De flori de zarzări care s-au desprins
Şi au căzut, de parcă ar fi nins.
Zburau prin flori albinele uşoare
Ca nişte stropi de aur rupţi din soare,
Şi-n liniştea aceea din grădină
Era ca un concert de violină:
Parcă-mpleteau deasupra mea în zbor
Un nevăzut hamac fermecător...
Era aşa senin şi-aşa de bine !
Şi mă temeam de roiul de albine.

Îmi amintesc de oamenii din sate
Cu haine noi şi feţe luminate,
Cum s-adunau la-ncrucişări de drum,
La sfaturi lungi.. de parcă stau şi-acum.
Şi-mi amintesc de-o droaie de copii
Cum alergau de veseli şi zglobii
Pe un tăpşan alăturea de sat,
Pe care-am fost şi eu şi m-am jucat...
Era-n cerdac la noi atîta soare,
Era-n pămînt atîta sărbătoare.

Şi tremur tot cînd îmi aduc aminte
Că port în minte-atîtea dragi morminte.
De-atunci muri şi tata, şi-am plecat
Noi toţi copiii de-acolo din sat,
Dar simt şi azi în mine, luminoasă,
O zi de Paşti, demult, la noi acasă;
De cîte ori e-April şi zi cu soare
Îmi amintesc... şi sufletul mă doare.
_____________________________

luni, 29 martie 2010

Ana Blandiana : Visez uneori trupul meu



Visez uneori trupul meu
Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă
Pe plaja îngheţată, lucioasă
A unei limpezi mări,
Nu văd nicicînd pescarul,
Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri
Şi trupul meu, pradă
Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte,
Cu linişte necunoscută, curată,
În care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu te mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi,
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem
Să se deşire năvodul,
Să lunec din nou
În apa fără timp şi fără pată.

_______________________

duminică, 28 martie 2010

Jucării



Noi, care sîntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave.

O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.

Marin Sorescu
______________________

sâmbătă, 20 martie 2010

Raymonde Han : Fată de primăvară

Te prinde primăvară ca o rochie subţire
Îmbrăcată la o despărţire.

Primul fluture tresaltă-n soare;
Ca să te asemui, caut o floare,
Caut o floare-n vînt și-n minte.
Fată mare, adu-ţi aminte
Cum treceai încununată de-albăstrele
Şi-n gînd nevinovată de tot,
Aşa cum trec căpriţele în turma de oi,
Cu fire de iarbă în bot.

Azi mersul ţi-e catifelat.
Şi farmecul din tine creşte pe-nserat;
Atunci toate tainele se-nchid în gînd
Ca mîinile pruncului plăpînd.



marți, 16 martie 2010

Tudor Gheorghe : "Viaţa lumii" (1973)

"Viaţa lumii"

Format: Vinyl, LP, Album, Mono
Casa de discuri: Electrecord
Catalog #: EDE 0836
Data lansării albumului: 1973
Chitară, voce: Tudor Gheorghe
Note: Romulus Vulcanescu
Coperti: Emil Chendea


Lista pieselor

01 - A1 - Reîntoarcerea, rondelul trecutului (Alexandru Macedonski) [5:30]
02 - A2 - La groapa lui Lae (Octavian Goga) [3:37]
03 - A3 - Cîntec (George Coşbuc) [3:00]
04 - A4 - Albatrosul ucis (Nicolae Labiş) [3:14]
05 - A5 - Într-o grădină (Ienăchiţă Văcărescu) [2:01]
06 - A6 - Călătorul (Vasile Alecsandri) [4:08]

07 - B1 - Lucsandra (Alecu Văcărescu) [2:24]
08 - B2 - De-abia plecaseşi (Tudor Arghezi) [3:07]
09 - B3 - Mi-e dor (Ion Bănuţă) [2:47]
10 - B4 - Risipei se deda florarul (Lucian Blaga) [2:39]
11 - B5 - Vine vremea... (Romulus Vulpescu) [3:13]
12 - B6 - Zbor curat (Ioan Alexandru) [2:40]
13 - B7 - Amintirea paradisului (Cezar Ivănescu)[3:06]
14 - B8 - Viaţa lumii (Miron Costin) [2:18]




O menţiune specială: am ascultat prima oară acest album în casa unor prieteni foarte dragi, cărora le aduc mulţumirile mele peste timp.

miercuri, 10 martie 2010

Eugen Jebeleanu : Cartoful în nori

Să ai mereu tot mai puţin
e lucrul cel mai bun.
Tot mai puţine zile şi
tot mai puţin tutun.

Să nu fii întristat deloc
şi să te simţi uşor
să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor

şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ
şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : «Sărmane vieţi!»

Să nu gîndeşti, să nu mai spui
nici «au», nici «vai», nici «of»
şi dintre norii mari s-alegi
un nor mic de cartof.

marți, 9 martie 2010

Copacul din fereastră...

Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet...
Au tăiat copacul care înflorea în fiecare vară, copacul meu... şi tristeţea sfîşietoare după ce a fost şi niciodată nu va mai fi, dupa florile mici, albe, ca de iasomie, ce nu vor mai înflori niciodată, îmi seacă sufletul...

Nu ştiu daca noi, oamenii putem fi prieteni/iubiţi cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celuilalt. Din experienţa mea de o viaţă, aş zice că nu putem. Avem aşteptări de la prieteni, precum şi ei aşteaptă ceva de la noi. Sîntem dezamăgiţi şi dezamăgim la rîndul nostru. Posesivi, din instinct, vrem să fim unici, noi în viaţa lor, precum vor şi ei să fie unici în viaţa noastră.
Copacul nu aştepta nimic de la mine. Eu nu aşteptam nimic de la el.
Tăceam împreună. Deschideam fereastra în dimineţile de vară şi soarele venea filtrat prin frunzele lui. Îmi dăruia blînd o altfel de lumină, o dimineaţă cum numai el ştia să-mi dăruiască. Eu îmi beam cafeaua şi fumam liniştită, apărată de crengile lui în faţa invazei solare. Ploua uneori şi ploaia era colorată în verde, privită printre frunzele lui înrourate. Era iarnă şi el era gol, cenuşiu, trist. Ca şi mine iarna...
Nu mi-a cerut niciodată să nu mă uit la alţi copaci. Nu i-am pretins niciodată să filtreze soarele doar pentru mine.
De aceea relaţia noastră a fost perfectă. Pentru că nu ceream nimic unul de la altul. Ne bucuram doar, pur şi simplu, în tăcere. Fiecare închis în bucuria lui şi fiecare bucurîndu-se de prezenţa tăcută a celuilalt.
De am putea învăţa, noi, oamenii, cum să ne bucurăm de celălalt, fără să-i cerem nimic. Să fim bucuroşi doar fiindcă există. Atît.
De-aş putea învăţa asta măcar acum...

duminică, 7 martie 2010

sâmbătă, 6 martie 2010

Nichita Stănescu : Cu o uşoară nostalgie

Cu cît se-nsera peste arborii rari,
cu atît începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de cîmpie,
şi noi nu mai conteneam traversîndu-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gîndule ?

luni, 1 martie 2010

Tudor Gheorghe : Idilă (versuri Virgil Carianopol)

Adrian Păunescu : Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atîta iarnă e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lîngă mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decît moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pînă la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n în trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
În noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toti cocorii emigranţi.