luni, 31 august 2009

Andrei Pleşu : Jurnalul de la Tescani (fragment)

„nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.
__________________________________________________

duminică, 30 august 2009

The Train Leaves at Eight (Mikis Theodorakis)



Si o varianta audio, mai elegiaca, daca se poate, decat prima:

Asculta mai multe audio Muzica

Ilustrata cu maci...


Îmi plac macii, florile de cîmp în general dar macii în mod special, nu pot fi aduşi în casă, nu rezistă în apă, se ofilesc imediat, ei nu trăiesc decît acolo, în cîmp, e în acest refuz al macilor de a se lăsa admiraţi în alt loc decît cel în care sunt fireşti, perfect puşi în valoare de culorile din jur, de grîul galben, de grîul verde, un avertisment pentru noi, cei care am vrea să ne apropriem frumuseţea, că ea e făcută şi are valoare doar în cadrul ei natural.

Andrei Pleşu : Despre frumuseţea pierdută a vieţii (eseu)

Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori.

Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.

Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.

Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.

Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.

Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.
(2006)
________________________________________________________

vineri, 28 august 2009

Mircea Ivănescu : Iubire nedesluşită

să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
dupa aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea.(ca în adolescenţă,
când citiseşi odată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată. doar că acuma
nu ţi-o închipui absentă - ştii că nimic - ca într-o moarte -
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada - şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa - se spune asta - mănâncă zăpada,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă - şi tu o iubeşti -
şi să ştii - fără să te mai gândeşti - c-are să se termine -

Don't leave me this way

joi, 27 august 2009

Charles Baudelaire : Sonnet d'automne (Sonet de toamnă)

Sonnet d'automne

Ils me disent, tes yeux, clairs comme le cristal:
"Pour toi, bizarre amant, quel est donc mon mérite?"
— Sois charmante et tais-toi! Mon coeur, que tout irrite,
Excepté la candeur de l'antique animal,

Ne veut pas te montrer son secret infernal,
Berceuse dont la main aux longs sommeils m'invite,
Ni sa noire légende avec la flamme écrite.
Je hais la passion et l'esprit me fait mal!

Aimons-nous doucement. L'Amour dans sa guérite,
Ténébreux, embusqué, bande son arc fatal.
Je connais les engins de son vieil arsenal:

Crime, horreur et folie! — Ô pâle marguerite!
Comme moi n'es-tu pas un soleil automnal,
Ô ma si blanche, ô ma si froide Marguerite?

(din vol. "Charles Baudelaire - Les fleurs du mal", Larousse, 1993)

Sonet de toamnă

M-ai întrebat, cu ochii tăi limpezi, de cristal:
„Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi găseşte?”
- Iubito, taci! Ţi-aş spune că inima-mi doreşte
Candoarea ce-avusese străvechiul animal

Tu, care-mi legeni somnul cu mângâieri uşoare
Să nu ştii niciodată cumplitu-mi nenoroc
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e silă şi orice gând mă doare...

Să ne iubim cuminte. Amorul stă la pândă
Şi, nevăzut, ţinteşte cu arcul lui fatal
O, îi cunosc prea bine eternul arsenal:

Ruşine, furii, crimă... O, margarită blândă
Suntem două amurguri de toamnă ostenită
O, tu, atât de albă şi rece Margarită!

(Traducere de Al Philippide)

Philip Glass (soundtracks)

Mihai Eminescu : Pierdut în suferinţă...

Pierdut în suferinţa nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,
M-am închinat ca magul la soare şi la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?
La glasu-i singuratic s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era...
O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier.
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

1876
_______________________________________________

Philip Glass

marți, 25 august 2009

Wislawa Szymborska: Chinuri

Nimic nu s-a schimbat.
Trupul tot pradă durerii,
îi trebuie hrană şi aer şi somn,
are pielea subţire şi sânge dedesubt,
un set adecvat de unghii şi dinţi,
oasele se pot rupe, articulaţiile se pot luxa.
Toate acestea se pot numi chinuri.

Nimic nu s-a schimbat.
Trupul tremură cum tremura
înaintea Romei şi după,
în secolul douăzeci înainte şi după Christos.
Chinurile sunt aceleaşi, doar pământul e mai mic,
şi orice s-ar întâmpla pare bine de cealaltă parte a zidului.

Nimic nu s-a schimbat. Doar oamenii sunt mai mulţi,
pe lângă insultele vechi au apărut unele noi,
reale, imaginare, temporare sau deloc,
doar urletul trupului le răspunde,
războiul este şi va fi mereu un urlet al inocenţei
gradat după scala valorică a timpului şi tonalitate.

Nimic nu s-a schimbat. Poate doar manierele, procesiunile, sau dansurile.
Totuşi, mâinile care acoperă protector capul se mişcă la fel.
Trupul se zvârcoleşte, tresare, se zbate,
picioarele-i cedează, cade, genunchii dor,
devine cianotic, se umflă, salivează, sângerează.

Nimic nu s-a schimbat. Poate doar graniţele,
pădurile, coastele, deşerturile şi gheţarii.
Prin aceste decoruri bântuie sufletul,
dispare, reapare, se apropie, se-ndepărtează,
străin lui, evaziv, uneori sigur, alteori nesigur că există,
cât trupul mereu este şi este şi este
şi nu-şi găseşte locul niciodată.
_______________________________________________

Philip Glass: Qatsi Trilogy - Koyaanisqatsi, 1998






♫ Philip Glass: Resource

vineri, 21 august 2009

George Bacovia : Serenadă

Poetizează luna
Fereastra ta iubită -
Prin tainicile umbre
Te-aştept ca şi-n trecut, -
Cu plânsul meu pe coarde,
La ora tainuită,-
Şi care, poate-odată,
Prin lume ţi-a plăcut.

Poetizează luna
Gradina de parfume,-
Prozaicile hoarde
De-acuma au tăcut...
Prin tainicile umbre,
Străin ca-ntotdeauna,-
Cu plânsul meu pe coarde,
Te-aştept ca şi-n trecut.
____________________________________

Nox Arcana : Darkly Ever After

joi, 20 august 2009

Andrei Pleşu : Români în muzee

(articol preluat din revista "DILEMA VECHE" , Anul VI, nr.287/13 august 2009)

Amatorii de artă sinceri sînt, statistic vorbind, specia cea mai rară printre vizitatorii de muzee. Predominantă este specia turiştilor, care „fac“ muzee, aşa cum „fac“ Italia sau Parisul: cu ghidul într-o mînă, cu aparatul de fotografiat în alta (chiar dacă fotografiatul e interzis) şi cu o amplă rezervă de extaze obligatorii. Într-un muzeu e musai să respiri precipitat, să priveşti umed şi să trăieşti, estetic, mici leşinuri. Din cînd în cînd, tatăl (competent), mama (emotivă) sau copiii (puberi) cheamă nerăbdători restul clanului dinaintea pieselor celebre, sufocate sub asaltul agitat al admiratorilor. Spaţiul muzeal e o colecţie de interjecţii: cultură în faza pre-epileptică a spasmului şi oftăturii.

Gesticulaţia fizică şi mentală care însoţeşte, de regulă, consumul „exponatelor“ oferă observatorului ocazia unor picante consideraţiuni etnice, mai ales cînd vizitatorii se mişcă în grup. Dacă, de pildă, grupul e alcătuit din turişti germani, el e, întotdeauna, însoţit de un ghid plătit, a cărui expertiză e exploatată maximal. Toţi îl înconjoară cu o sobrietate incoruptibilă, iau note, pun întrebări.
Nimeni nu se amuză, nimeni n-are trăiri necontrolate. Vizitarea unui muzeu e lucru serios, fără legătură cu plăcerea şi divertismentul. Taci, asculţi şi înveţi. Situaţia se răstoarnă cînd ai de a face cu grupuri de turişti latini şi, mai cu seamă, italieni. Pentru ei, ghidul e un accesoriu uşor ridicol, pretext al unui dialog dezlănţuit, la capătul căruia bietul om îşi pierde cu totul aura de specialist. Vizitatorii vorbesc (vociferează), explică, se ceartă între ei, în vreme ce ghidul stă mut şi obidit pe margine: nu ştie, nu se pricepe, se înşeală. Un relief specific au japonezii şi americanii. Japonezii par să prefere ghidul scris, broşura explicativă, aşa încît parcurg sală după sală, aproape fără să-şi ridice ochii din text. Au, mai întotdeauna, un aer hăituit, mirat, plin de griji. Ai zice că li s-a dat sarcina să verifice la milimetru dacă ce scrie la carte coincide cu ce stă atîrnat pe pereţi. Americanii, dimpotrivă, se tîrăsc prin clădire candid şi destins, în ţinută de casă, cu sentimentul că parcurg o expoziţie de curiozităţi: se simt bine, liberi de solemnităţi inutile, nerăbdători să cumpere brioşe şi suveniruri.

Dar românii? Mult mai puţin numeroşi şi deloc dispuşi să-şi investească banii într-o vizită plătită, ei se organizează după alte criterii decît cele obişnuite. O caracteristică e interesul lor pentru ceilalţi vizitatori, pentru îmbrăcămintea, comportamentul şi opţiunile lor de gust. „Hai să vedem şi noi la ce se uită ăia!“ e un principiu strategic curent, ca şi, paradoxal, inversul lui: „Hai repede la Gioconda, cît nu e înghesuială!“. Individualişti, românii preferă vizita solitară sau în grup mic (familie sau colegi de serviciu), caz în care se nasc, spontan, ierarhii de competenţă pe cît de ferme, pe atît de arbitrare: unul devine, printr-o misterioasă decantare a autorităţii, ghidul celorlalţi. Înainte de 1989, am văzut un asemenea comando de compatrioţi, trei la număr, parcurgînd pios simezele Muzeului „Van Gogh“ de la Amsterdam.
Plăcut impresionat de zelul lor cultural (mai ales că pe vremea aceea nu-mi puteam face mari iluzii cu privire la provenienţa lor profesională), i-am urmărit, discret şi sentimental, pentru a mă bucura de bucuria lor. Unul dintre ei s-a instalat prompt în postura îndrumătorului: dinaintea fiecărei lucrări fanda eficient spre etichetă pentru a le comunica, apoi, comparşilor, informaţia esenţială. Nu ştiu de ce, individul hotărîse că, în cazul în speţă, informaţia esenţială era dată. Se apleca deci să citească înscrisul de lîngă imagine, după care îşi îndrepta spinarea şi, cu o privire grea de subînţelesuri, le dezvăluia amicilor ce trebuia să reţină: 1884! Amicii dădeau meditativ din cap, cu un amestec bine simţit de comprehensiune şi perplexitate. În momentul următor, triada făcea un pas lateral dreapta, omul nostru se apleca din nou înainte, citea eticheta şi şoptea tulburat: 1884! Aceeaşi reacţie, aceeaşi manevră spre dreapta şi iarăşi: 1884! Coincidenţa începea să fie revelatoare. Unul din ceilalţi doi nu s-a mai putut stăpîni şi, confiscat de o efuziune sublimă, gata să uzurpe poziţia îndrumătorului, a gemut aporetic: „Domnule, da’ mult a mai pictat în 1884!“. Era rîndul îndrumătorului consacrat să-şi reintre în drepturi: „Ce vreţi, nu degeaba a fost un colos!“. Episodul, ca întreaga noastră istorie, e intraductibil!
________________________________________

luni, 17 august 2009

Florin Bogardo: Tablouri



Marin Sorescu

Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În faţa unui tablou,
A doua zi se anunţă
Dispariţia tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche,
Şi de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiţii
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,
Le-agăţ de nori şi de copaci
Şi mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeştrii “italieni” poţi să legi uşor o conversaţie.
Ce gălăgie de culori !
Şi din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut şi auzit de la distanţă,
Parcă aş duce-n braţe papagali.

Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna şi dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închişi în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc şi se dau peste cap,
Şi trebuie să ţii bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forţă din lună.

Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le ştia când a murit.

Şi eu caut să-nvăţ de la el,
Dar nu pot să-mi ţin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.

Sunt prins până la urmă,
Şi ajung acasă noaptea târziu,
Obosit şi sfâşiat de câini,
Ţinând în mână o reproducere ieftină.

duminică, 16 august 2009

J. Offenbach - Barcarolle (Les Contes d'Hoffmann)

Pablo Neruda : Poema 15

Îmi placi cînd eşti tãcutã cãci parcã eşti absentã,
Şi mã auzi din depãrtare şi vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ţi-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat.
________________________________________________

sâmbătă, 15 august 2009

Mărie, Mărie

Mihail Sebastian : „De două mii de ani…”

“Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui…
Dar fericirea mea, când e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfârşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat ? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămânem veşnic alături de ce se întâmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.”
______________________________

vineri, 14 august 2009

Pablo Neruda : Muere lentamente



Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine prefera negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit cu ceea ce face sau cine nu riscă şi nu înfruntă neprevăzutul renunţând la siguranţa pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte de sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul în el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi îl nemulţumeşte ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă ştie răspunsul la întrebare.

Evităm să murim câte puţin dacă ne amintim întotdeauna că "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim fericirea deplină. Totul depinde de cum trăim...

It Is Madness...

Romulus Vulpescu : Telefonul

Odaia ta - pustie de bărbat -
Cu husele penumbrei de vacanţă,
Şi uşa,-n care n-are rost să bat,
Şi patul - m-au uitat cu siguranţă.

Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac - din exil - apel
Să mă evoce, muzical, din umbre,

Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit şi gri ce ne desparte...
Complice cu-al absenţei protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.

Ironic, telefonul - ferm, lucid,
Deşi trădat - doar el mai înţelege
Că, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuş încoronezi alt rege.

Mai stăruie un miros de tutun -
Răcit în amintiri şi în dantele:
Şi sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

El, totuşi, pătimaş, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrşit de lume,
înnebunit că - aparat şi ciung -
Mîini n-are: cînd revii, să te sugrume.
_________________________________________________

miercuri, 12 august 2009

Ana Blandiana : Visez uneori trupul meu

Visez uneori trupul meu
Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă
Pe plaja îngheţată, lucioasă
A unei limpezi mări,
Nu văd nicicând pescarul,
Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri
Şi trupul meu, pradă
Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte,
Cu linişte necunoscută, curată,
În care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi,
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem
Să se deşire năvodul,
Să lunec din nou
În apa fără timp şi fără pată.

_________________________________________

Georgy SVIRIDOV : Romance



Lucrarea lui Sviridov se intituleaza 9 Musical illustrations after Pushkin's novel for orchestra (1975)

marți, 11 august 2009

Ion Barbu : Isarlâk

Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann


La vreo Dunăre turcească,
Pe şes veşted, cu tutun,
La mijloc de Rău şi Bun,
Pân' la cer frângându-şi treapta,
Trebuie să înflorească:
Alba,
Dreapta
Isarlâk !

Ruptă din coastă de soare!
Cu glas galeş, de unsoare,
Ce te-ajunge-aşa de lin,
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuişor, la ziua-n fugă...

*

- Isarlâk, inima mea,
Dată-n alb, ca o raia
Într-o zi cu var şi ciumă,
Cuib de piatră şi legumă
Raiul meu, rămâi aşa!

Fii un târg temut, hilar
Şi balcan-peninsular ...
La fundul mării de aer
Toarce gâtul ca un caer,
În patrusprezece furci,
La raiele; rar, la turci!
Bată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin.
Colo, cu doniţi în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii şi gogoşari,
Guri cască când Nastratin
La jar alb topeşte in,

Vinde-n leasă de copoi
Căţei iuţi de usturoi,

Joacă şi-n cazane sună,
Când cadâna curge-n Lună.

*

Deschideţi-vă, porţi mari!
Marfă-aduc, pe doi măgari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe lună rase,
Şi-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealâc
Deschide-te, Isarlâk!
Să-ţi fiu printre foi, un mugur.
S-aud multe, să mă bucur
La răstimpuri, când Kemal,
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime în zecime,
Taie-n Asia grecime;

Când noi, a Turciei floare,
Într-o slavă stătătoare

Dăm cu sâc
Din Isarlâk!

_______________________________________________________

"La mijloc de Rău şi Bun" suntem şi noi aici, în România, "într-o slavă stătătoare" în care ieri mi-a fost imposibil să înţeleg de ce nu a existat nici cea mai măruntă ştire în ziare, o notiţă măcar, în care să fie anunţaţi cititorii că la orele 13 se va petrece înmormântarea unui om bun şi talentat care s-a dăruit oamenilor, nici în ziare, nici la TV. Ce credeţi însă că s-ar fi întâmplat dacă, Doamne fereşte, că nu doresc asta nimănui, ar fi murit Adrian, Copilu' Minune? Pariem că ziarele toate şi televiziunile toate nu ar fi prididit să pună chenare negre şi dea în direct, în reluare şi în re-reluare această ştire?

Eu m-am hotărât să dau cât mai des cu sâc din turnul meu de fildeş spre o lume în care mi-e din ce în ce mai greu să mă integrez....
________________________________________________________

luni, 10 august 2009

Tatiana Stepa: Pe patul părăsit (versuri de Andrei Paunescu)



Când te-am văzut că pleci
Târziu în noaptea grea
Pe loc, din om, m-aş fi făcut zăvor.
De lacrimile seci
Obrazul îngheţa,
Să nu devii fântâna tuturor.

Dar n-am ajuns la timp
Şi uşa s-a deschis,
Te-ai dus şi ştiu că n-o să vii'napoi.
În lacrimi mă preschimb,
Trecând din plâns în vis,
Să văd dac-a rămas ceva din noi.

Şi tot ce sfânt fusese
Păgân a devenit,
Din cer coboară înc-un heruvim.
Un biet păianjen ţese
Pe patul părăsit,
Te chem cu trupul nostru să-l strivim.

O umbă laşi,
O umbră ai,
Şi sus şi jos,
În iad sau rai.

Adio, Tatiana Stepa !

"Destinul tulburat a scos maximum posibil din vocea ei, forţând-o să lăcrimeze pe fiecare sunet ... E greu să te împaci cu durerea acestei dispariţii recente, dar totuşi a venit vremea să ne luam adio de la prezenţa fizică a Tatianei Stepa. Peste aparenţe şi distanţe, cântecele ei vor crea legătura spirituală între ea şi cei care am iubit-o ...
Requiescat in Pace!"

În urma Tatianei a rămas risipit sufletul ei, câte puţin în fiecare cântec... lacrimi doar şi tăcerea ce se va aşterne, lespede grea sub care vom ajunge şi noi, mai devreme sau mai târziu.



"Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine..." (Dă, Doamne, iarnă)

"Vă las sufletul în palme,
Azvârliţi-l printre fragi
Şi iertaţi-mi voi povara,
Toţi cei care mi-aţi fost dragi. " (Cântec pentru prieteni)

"Cea mai frumoasă şi dureroasă voce a folk-ului românesc, femeia nefericită care a înfruntat greutăţile vieţii cu îndrăzneală de bărbat"
"...vocea corului de îngeri care s-a ascuns definitiv în fiinţa Tatianei Stepa, cântând şi pentru cei buni, şi pentru cei răi, şi pentru cei care-i aud durerea, şi pentru cei care-i sfidează nenorocirea, spune-mi pădure cu frunza rară, unde-i iubirea de astă-vară, nu ştie toamna să se îndure de noi, copacii fără pădure" (Adrian Păunescu).


"Mă simt un om binecuvântat. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, restul nu contează. Am trăit miracole pentru ca­re nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am iu­bit şi am fost iu­bită. Unele lucruri mi s-au în­tâmplat prea devreme, altele prea târ­ziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am sufe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit." (Tatiana Stepa in Jurnalul National, cu un an in urma)

"Astă primăvară, înaintea uneia din multele intervenţii chirurgicale, a venit la ea în salon un preot, un mitropolit, ca s-o spovedească.
- Ce-i părinte, ai venit să pui o vorbă bună pentru mine, sus? - l-a întrebat Tatiana cu ochii aceia mari, în care nu ghiceai niciodată dacă glumeşte sau vorbeşte serios.
Acum nu mai este nevoie să pună cineva o vorbă bună pentru ea, pentru că s-a dus personal la Doamne-Doamne. Se uită la noi şi cine ştie, poate zâmbeşte. Iar noi, oportunişti şi ingraţi cum suntem, încă îi mai cerem ceva, încă o mai rugăm, ştiind bine că n-o să ne refuze: Tatiana, când te vezi cu Dumnezeu, pune o vorbă bună şi pentru noi. Sau mai bine cântă-i ceva şi va înţelege!.." (Miron Manega)

Cântăreţul Victor Socaciu a declarat că, odată cu decesul Tatianei Stepa, muzica folk din România pierde una dintre cele mai "tragice" voci pe care le-a avut vreodată. "Pot să spun că pierdem poate cea mai tragică voce pe care a avut-o folkul românesc. Tragicul vocii ei ne va lipsi de acum înainte", a spus Socaciu. "Este una dintre marile personalităţi feminine pe care o pierdem şi pe care o regretăm toţi", a adăugat acesta. De asemenea, Socaciu a amintit că, de-a lungul suferinţei Tatianei în lupta sa cu boala, colegii săi de breaslă au încercat să-i fie sprijin, însă ea era de multe ori cea care reuşea să-i îmbărbăteze. "Era un caracter puternic", a spus acesta. "Deşi moare tânără, lasă în urmă o cariera frumoasă şi o arhivă de cântece de mare sensibilitate, cu o încărcătură emoţională unică, cum numai vocea ei a putut să transmită marelui public", a concluzionat Socaciu.

"Şi totuşi e stare de veghe, şi totuşi murim repetat..." (Şi totuşi iubirea)

Requiescat in pace, Tatiana!

sâmbătă, 8 august 2009

Tatiana Stepa : Dă, Doamne, iarnă

Împarte, Doamne, cu mine durerea
Din lacrima care Te strigă
Şi dă-mi alinarea şi dă-mi mângâierea
Împarte cu mine durerea.

Împarte, Doamne, cu mine tăcerea
Ce noaptea se lasă pe ploape
Când somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Împarte cu mine tăcerea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine.

Împarte, Doamne, cu mine trădarea
cu care mă acoperiră
Şterge-mi din lacrimă chinul şi sarea
Împarte cu mine trădarea.

Împarte, Doamne, cu mine minciuna
Zvârlită pe singurătate
Şi linişte pune acum peste toate
Împarte cu mine minciuna.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine.

Împarte, Doamne, cu mine iubirea
Risipă ursită risipei
Şi lasă uitarea la marginea clipei
Împarte cu mine iubirea.

Împarte, Doamne, cu mine tristeţea
De-aţi pune pe umeri povara
Durerii, tăcerii, minciunii, trădării
Împarte cu mine tristeţea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine...
____________________________________

vineri, 7 august 2009

Tatiana Stepa : Cantec pentru prieteni



Adrian Paunescu

Bocet pentru Tatiana

Se-aliniază ştirile atroce,
Sub care omul bâjbâie înfrânt,
Şi, Doamne, cum peste această voce
Accepţi să pună un gropar pământ?

Neverosimil se întâmplă toate
Furtunile au rupt pe străzi copaci,
În toate casele de sănătate
Nu mai există loc, pentru săraci.

Asfixiaţi de epoca mizeră,
Ne amăgim că vom scăpa în cer,
Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă
Şi taxe pentru ea ni se şi cer

De-a-ndoaselea e rânduit destinul,
E greu şi pe pământ, şi sub pământ
Şi între noi ne măcinăm continuu
Şi nimenea nu e de neînfrânt.

De-un timp încoace, farsa ne îngână,
În permanentă stare de război,
Purtăm în palme propria ţărână
Şi ne mirăm că seamănă cu noi

Şi, Doamne, se acutizează rana
Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,
S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
Punând pământ de flori pe vocea ei.

Pe-aici, e o dezordine cumplită,
Mor tineri mulţi şi îi petrec bătrâni,
E, poate, cea din urmă reuşită
A Mioriţei scăpătând la stâni

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,
Furtunile au dărâmat păduri
Şi merge în pământ această voce,
De ce de ea nu vrei să te înduri?

Învaţă însăşi ploaia să murmure
Un cântec trist, dar moartea-i spune "Taci",
Copacii rătăcesc fără pădure,
Pădurea moare fără de copaci.

(07.08.2009 - Adrian Păunescu)

Tatiana Stepa (21 aprilie 1963 - 7 august 2009)

O zi trista azi... din toate punctele de vedere. Moartea este înscrisa în programul genetic cu care ne naştem, ilogică e şi naşterea, ilogică şi moartea, eu nu am găsit încă răspunsul la nicio întrebare ontologică..
În urma Tatianei a rămas risipit sufletul ei, câte puţin în fiecare cântec... lacrimi doar şi tăcerea care se va aşterne, lespede grea ce ne va prinde şi pe noi, mai devreme sau mai târziu, sub ea.

"Binecunoscuta cântăreaţă de muzică folk, Tatiana Stepa, a încetat din viaţă azi-dimineaţă, în jurul orei opt, la Spitalul Militar din Capitală. Tatiana avea 46 de ani şi suferea de cancer de col uterin. Boala Tatianei Stepa era veche, ea fiind depistată, în urmă cu cinci ani cu neoplasm de col uterin. Atunci, ea a fost internată la Spitalul Caritas, unde a şi fost operată, iar tratamentul oncologic de specialitate l-a urmat la Spitalul Colţea. Din cele declarate de către medicul Ioan Sârbu, directorul Spitalului Militar din Capitală, Tatiana s-a prezentat pentru prima dată la această unitate medicală, în februarie anul acesta, cu o complicaţie neoplazică. Atunci i s-a aplicat o rejecţie parţială a vezicii urinare, pentru a se evita răspânirea tumorii. În urma intervenţiei, starea ei de sănătate s-a ameliorat, însă nu pentru mult timp. Artista a revenit la Spitalul Militar pe 4 august, în stare foarte gravă, cu o urgenţă chirurgicală absolută şi multiple metastaze. S-a impus o intervenţie chirurgicală de urgenţă, însă, complexitatea operaţiei, cumulată cu gravitatea bolii şi cu organismul slăbit în urma îndelungatei suferinţe, au dus la decesul ei". (EVZ)

Tudor Gheorghe: "O ştiu de foarte multă vreme pe Tatiana Stepa. A fost o degustătoare de poezie bună, o artistă desăvârşită. Dumnezeu a înzestrat-o cu un glas sublim, care făcea versul să tresalte. A fost o luptătoare, o fată care a încercat totul, iar, de câteva ori, a reuşit să învingă boala. Se pare că, în cele din urmă, nu a mai putut face nimic. Dumnezeu s-o ierte".

Florin Chilian: "O tristeţe imensă, o nefericită fatalitate... Nu mai rămâne nimic de spus. Ultima oară ne-am întâlnit la Festivalul Folk You şi mi-a spus că a făcut toate eforturile să vină şi să cânte pe scenă. O tristeţe imensă..."

Născută în Valea Jiului, artista a luat prima legătură cu muzica încă de la grădiniţă. Timp de opt ani a studiat vioara, iar contactul cu muzica folk s-a produs în timpul liceului.
Debutul artistic l-a avut la vârsta de 19 ani, în Cenaclul Flacăra, cu cântecul "Şi-am să-mi fac o doină". Viaţa pe scenă a întrerupt-o în 1985, odată cu interzicerea Cenaclului Flacăra. De atunci, a lucrat in mina Lupeni, timp de 11 ani şi, ulterior, ca tehnoredactor.
Din anul 1996 până în prezent a mai susţinut peste 1.000 de spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din România, Italia, Germania, Franţa, Republica Moldova, Bulgaria. A fost invitată anual la toate marile festivaluri de muzică folk din ţară ("Om Bun", "Folk you", Sighişoara, Folkfest, Bistriţa, Alba-Iulia, Târgu Jiu, Baia Mare, Piatra Neamţ, Galaţi) şi la alte festivaluri-concurs de muzică folk şi poezie. A compus atât pe versuri proprii, cât şi pe ale unor mari poeţi din literatura universală şi română. (Sursa: Wikipedia)






R.I.P. Tatiana Stepa (1963 - 2009)


La moartea ilogica a Tatianei Stepa... R.I.P.


Iar aici puteti citi un interviu cu Tatiana Stepa din Jurnalul National, un interviu in care Tatiana Stepa se povesteste...

Adrian Paunescu: "Cu capu-n pumni, plâng a zădărnicie şi a ceaţă. Ştirile rele mă înconjoară şi mă vlăguiesc. N-am capacitatea de a le trăi în profunzime pe toate. Pe unele pur şi simplu le sar, ştiind că în scurtă vreme vor veni altele şi mă vor încovoia. Parcă e tragicul bilanţ contabil al veacului trecut şi care n-a mai încăput la locul şi în timpul său. Se moare nebuneşte. Se moare torenţial. Se moare cu obidă. Se moare în contratimp. Se moare la nevreme."
_____________________________

Adrian Paunescu : Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
___________________________________________

Adrian Paunescu: Repetabila povara
Asculta mai multe audio Diverse

Dacă ar fi trăit...

tatăl meu ar fi împlinit azi 78 de ani. Mulţi oameni împlinesc 78 de ani. Nu şi tatăl meu care a împlinit doar 66, el va rămâne mereu aşa cum era la 66 de ani, nu voi şti niciodată câte poveşti şi clipe preţioase aş mai fi avut azi în amintire dacă ne-am mai fi întâlnit odată pe an măcar în aceşti ultimi 12 ani, nu ştiu multe despre el şi nu le voi mai afla niciodată. Nepotul meu Răzvan, fiul fratelui meu, m-a impresionat odată, pe când el avea doar 14 ani şi simţea probabil că va alege un drum asemănător bunicului său, spunându-mi că regretă faptul că nu l-a cunoscut mai bine. S-au jucat împreună doar într-o vară, pe când Răzvan avea 4 ani. Acum e student la filologie, vrea să devină scriitor, şi mie îmi pare rău că bunicul lui nu îl poate vedea, fiindcă tare s-ar mai fi mândrit cu el.
Celor care mai aveţi un tată "pe pământ nu în gând" vă (re)amintesc că nimeni nu e nemuritor şi poate i-aţi face o mare bucurie lui şi vouă dacă i-aţi da azi un telefon să îl întrebaţi doar atât: "Ce mai faci, tată?"
Voi puteţi face asta, eu nu...

Una din ariile favorite ale tatălui meu, pe care o ascultam împreună de pe un disc de vinil:

miercuri, 5 august 2009

Cipriana B. : Frământări la ceas de vacanţă.

Cipriana împlineşte azi 16 ani, dar scrie ca şi cum ar avea mai mulţi, poate că unii dintre noi trăiesc doi-trei ani într-unul, altfel nu se explică maturitatea gândurilor acestei tinere adolescente frumoase şi talentate.
La mulţi ani, Cipriana! şi să te văd în manualele de literatură peste 10 ani!

"Lumea are două sensuri: cu ghilimele şi fără. Intermediar este doar apostroful, care nu e însă decât un înlocuitor. Cu ipocrizie şi fără, dar mai mult cu. Şi aici intermediar nu prea ar fi, că nu ştiu să existe termenul de “semi-ipocrit”. Tot ce contează în viaţă e să ştii să dansezi. Pas de vals, strecurându-te printre adevăr şi minciună [mai aproape de adevăr dacă se poate, e simplu, se învaţă la şcoala de dans], şi un tango pătimaş în jurul sentimentelor, fie ele de ură sau iubire. Slalom vital…
Să ştii să asculţi a devenit o artă. Vrei să spui ceva, şi deja nu mai auzi ce ţi se spune. Aştepţi să fie tăcere, liniştea pe care să o tulburi TU! În centrul lumii fiecăruia dintre noi tronează EU-l, când poate ar fi mai bine să troneze iubirea, altruismul, dar… se creează două lumi paralele, a noastră, în care nu mai încape nimeni, şi cea pe care ne îndurăm totuşi să o împărţim cu cei din jur. Oare care e cea cu ghilimele? Oare care dintre ele ne aparţine? Însăşi existenţa noastră ar trebui să ne mulţumească, dar o dată cu evoluţia noastră ca specie ne-au evoluat şi pretenţiile, şi nimic nu ne mai mulţumeşte. Eu îmi doresc să am timp să-i cunosc pe acei oameni pe care îi iubesc.
Nimic mai mult. Cred că aşa aş fi împlinită. Pentru moment. Acum întinerim. E clipa noastră! Să o trăim!"


_______________________________

marți, 4 august 2009

"Moromeţii" (1988) - regia Stere Gulea

Azi vă recomand să (re)vedeţi unul din cele mai bune filme din cinematografia românească, şi asta în condiţiile dificile pe care le pune în faţa unui regizor o ecranizare, fiind vorba de un roman reprezentativ al unui mare prozator român.
Două alegeri geniale ale lui Stere Gulea fac ca ecranizarea romanului lui Preda să fie o reuşită cinematografică de excepţie:
1. într-o epocă a filmului color a ales să facă un film alb-negru, ceea ce i-a conferit imaginii un dramatism conţinut şi un raport implicit cu epoca descrisă;
2. a ales un actor cunoscut până în acel moment pentru rolurile sale de intelectual (de la Apostol Bologa în Pădurea spânzuraţilor până la rolurile din teatru), un actor intelectual ca formaţie şi origine şi i-a dat să facă unul din cele mai ataşante (pentru mine, cel puţin) personaje-ţărani din literatura română, pe Ilie Moromete, un raisonneur al satului din câmpia Dunării, un fel de Stan Păţitul placat pe un Păcală cu accente de Petre Ţuţea, iar Rebengiuc s-a achitat cu brio de acest challenge.
Si timpul nu a mai avut răbdare cu oamenii şi cu sentimentul eternităţii pe care rânduielile instituite de veacuri in satul românesc îl dădeau traiului zilnic.
"Unde mergem noi, domnule?" îl întreabă in ultima scenă din film Ilie Moromete pe fiul său pe care-l ducea să-şi continue şcoala la oraş. De fapt întrebarea era "Încotro se indreaptă lumea asta pe care eu, Moromete, nu o mai recunosc şi în care nu îmi mai găsesc locul?"....
Un film per total remarcabil şi de neuitat, l-am văzut chiar în primele săptămâni de la premieră şi nu am uitat aproape nicio scenă din el deşi au trecut peste 20 de ani de atunci.

Daniela Crăsnaru : Respiraţie

Mâna mea care scrie
intrând în albul hârtiei, în carnea ei
rece, neutră, până la umăr până la ultima
clipire a pleoapei. O sinucidere
elegantă
aproape perfectă.

______________________________________________

sâmbătă, 1 august 2009

Tudor Gheorghe azi împlineşte 64 de ani...


Azi este ziua de naştere a lui Tudor Gheorghe, împlineşte 64 de ani şi aş vrea să spun că Tudor Gheorghe este nu doar un cantautor ce sintetizează, alături de Maria Tănase, însăşi esenţa sufletului românesc, el este şi un om de cultură, un militant pentru valorile literaturii române pe care le-a adus în prim plan în cântecele sale. Datorită lui, multe din poeziile autorilor români care altfel nu ar fi citite (căci trăim timpuri în care poezia a încetat de mult să mai fie o hrană pentru suflet...) au ajuns cunoscute de publicul larg, chiar dacă, poate, de multe ori nu se ştie autorul versurilor, important e accesul pe care Tudor Gheorghe l-a oferit oamenilor către adevărata literatură. Să mai spun că Tudor Gheorghe recuperează în continuare folclor românesc de calitate şi că în spectacolele sale Tudor Gheorghe emoţionează până la lacrimă reuşind să atingă direct sufletul celor pentru care iubirea de ţara şi poporul căruia îi aparţii nu s-a demonetizat şi nu e de ruşine? Eu personal sunt mândră că sunt româncă, nu mai mult, dar nici mai puţin decât un francez care e mândru că e francez sau un englez sau un american. Şi Tudor Gheorghe mă ajută întotdeauna să cred că ce e românesc nu va pieri.
Vă invit să-l (re)ascultaţi cu un cântec ale cărui versuri, de data asta, le-a compus el însuşi:

TUDOR GHEORGHE - La fereastra cu gutuie
Asculta mai multe audio Muzica

Tudor Gheorghe : Cei ce cantă n-apucă să-njure! (interviu)

R: Ce a fost mai întâi, poezia, muzica sau teatrul?
După ce am absolvit Academia de Teatru din Bucuresti în 1966, m-am întors in Craiova, actor la Teatrul Naţional. În loc să fiu primit cu covor roşu aşa cum mă aşteptam, am început ducând tava, făcând figuraţie. Eram persiflat uşor de actorii mari şi a răsărit în mine dorinţa de a demonstra regizorilor şi colegilor mai în vârstă că altceva exista în copilul care avea atunci 21 de ani. Am vrut initial să fac un spectacol în care să recit, pentru că o mare pasiune a mea a fost poezia, dar nu aveam nici fizicul lui Septimiu Sever, nici glasul lui Vraca. Atunci a început o muncă cumplită cu mine însumi. Am găsit această formulă extraordinară care a debusolat şi încă debusolează critica pentru că nimeni nu stie in ce categorie muzicala sa ma plaseze. Cred ca marii tragedieni, Sofocle, Euripide cantau tragedia, nu o povesteau; de aici am pornit si eu, incercand sa aduc poezia la forma ei primara, poezia - cantec. Am reusit in primul meu spectacol de poezie intitulat Menestrel la curtile dorului care cuprindea poezia a trei mari poeti: Arghezi, Blaga si Ion Barbu si care a avut un succes absolut fulminat în 1969. Un regizor din acele zile spunea: e un fenomen, un unicat in stare pura, sa nu ne atingem cu nici un deget de el. Spre surprinderea multora, copilul de atunci isi permisese o nebunie: sa cante Ion Barbu. Dupa aceea mi-am revenit, mi-am dat seama ca am facut un salt prea mare care nu e acoperit. A urmat al doilea concert, dedicat baladelor, care era o reconstituire a sapte mituri fundamentale ale epicului popular romanesc. Abia dupa 30 de ani am reusit sa transpun ceea ce am facut atunci in plan liric in spectacolul Petrecerea cu taraf care reconstituie un vers pierdut si spiritualitatea satului romanesc ai anilor interbelici. Viata trece, topita in doruri multe al caror glas se face auzit in vers si cantec. Am un cult special pentru lautari si pacat mare, cobza, acest instrument unic, e azi inchis in sertare, uitat. In "Petrecerea cu taraf II", am ajuns la cantece de pe la 1600.
R: "Copilul" Tudor Gheoghe a calatorit cu Diligenta cu papusi?
Da, marcat de nostalgii… Cred ca tuturor ne e dor, la un moment dat, sa fim copii. Sunt copil si om si ca orice om am defectele mele, nimeni nu e croit dintr-un aluat perfect. Imi recunosc un orgoliu care nu si-ar avea locul, dar incerc sa mi-l infranez si atunci cind ma surpind pe mine in momente de egoism, incerc sa devin bun, curat, larg la inima. Atunci ma gandesc la copilarie si devin zambitor si iertator. "Diligenta cu Papusi" este un spectacol absolut, care cuprinde poezia pentru si despre copii; din pacate n-a prea preocupat pe multa lume. In schimb, eu am fost comparat cu te miri cine. Nu m-am considerat niciodata concurent cu cineva, m-am intrecut numai cu mine insumi. Daca ma gandesc la ultimii 15 ani, socotesc ca ma aflu acum la mijloc de rau si bun. Una dintre calitatile mele cele mai importante este tenacitatea pe care multi mi-o invidiaza si puterea de munca. Nu stiu daca am avut cine stie ce mare talent. La inceput, avem chiar un glascior modest; cu munca insa, am reusit sa ajung la performantele profesioniste la care sunt acum. Genul pe care eu il fac nu il face absolut nimeni. Mi s-a spus ca reprezint muzica folk, ethno, dar n-are nici o legatura. Nimeni n-a înteles ca Tudor Gheorghe nu este decat un foarte bun talmacitor a versului romanesc.
R: Pentru cine cantati, pentru cei buni, pentru cei rai? Arta dvs are o tendinta spre etica si religiozitate…
Da, pentru ca muzica daca nu indeamna spre reculegere si sfintenie, nu are nici un sens. Cei ce canta, nu mai apuca sa-njure. Iaca-ta, muzica mea are si o latura de amuzament, de umor dar nu numai. Spun spectatorilor mei cum imbatranesc barbatii in diferite zone ale tarii. E jale, umor si filozofie, adica ce trebuie sa fie cantecul popular. Avem nevoie si de o relaxare interioara cu conditia ca cele doua stari sa se ingemaneze. Poti face un lucru care sa te relaxeze si sa fie de un mare rafinament artistic si emotional. Dar nu sa faci cantecele si glumite care azi sunt, maine nu sunt si care se vor uita la fel de repede ca si moda. Ce cintareti frumosi au trecut cu chitara in brate dar au imbatranit, s-au scufundat in uitare, pentru ca nu au avut vocatia actului artistic. Au fost pasageri prin spatiul artistic. Din tot ceea ce am facut si ceea ce fac e sa las generatiilor ce vor veni sansa de a ajunge la mari valori poetice pe o cale mult mai simpla. Pentru ca revad un viitor al computerelor in care nu vor mai exista bibliofili. Aceasta inconstienta, as zice eu agresivitatea mass-media vizuale promoveaza inconstient subcultura care are un efect magic dar nociv, asupra publicului. Ii dezvata sa gandeasca, sa descifreze nuante, crestem o generatie de oameni care nu vor mai avea nuante. Nu vor mai fi tonuri de alb si negru, totul va fi cenusiu, va fi tern. Asta ma ingrijoreaza foarte tare. Acelora crescuti in cultura televiziunii le ofer sansa de a avea acces la poezie printr-o forma mai putin obisnuita dar mai simpla, aceea a poeziei cantate.
R: Nu sunteti influentat de moda, de ce se vinde si de ce nu se vinde. Ar putea seca, susele de inspiratie?
Nu, pentru ca poezia romana e atat de vasta iar temele ei atit de fascinante incat nu-ti ajunge o viata sa le canti. Unii se limiteaza sa cante iubirea si acolo incremenesc. Fie vremea buna, rea, mie-mi curge Dunarea. De 30 de ani, tot ce am prezentat in fata oricarui public, din toata gama vietii sociale, de orice pregatire intelectuala, de la academicieni la delicventi din scoli de corectie, tarani ori muncitori pe platforme intelectuale, receptia a fost aceeasi; pentru ca la marile valori poetice lumea vibreaza.Fie ca este medic sau maturator de strazi, in clipa in care eu cant despre mama, el reactioneaza firesc, la fel. Mai ales ca versurile pe care le cant eu despre mame sunt foarte impresionante, incepind de la Sorescu la Grigore Vieru, iata, poeti si poeme extraordinare.
R: Ati cantat pentru romanii din diaspora. Ce le-ati daruit din cele lasate acasa carora le duceau dorul?
Am fost de nenumarate ori la Paris unde m-am intalnit la Centrul Cultural Roman cu diaspora, si inainte si dupa ‘89. Am gasit romanul din Franta cu totul altfel decat cel pe care il stiam. E de spus o intreaga poveste despre degenerarea spiritului romanesc peste granite. Oamenii sunt saraci si disperati si crezand ca prind pe Dumnezeu de picior se duc intr-o lume care nu-i primeste cu bratele deschise, ba dimpotriva, sunt supusi la umilinte nemeritate. Asta le este alegerea. Desigur, sunt unii, sa zicem in proportie de 5%, care au reusit.
Eu nu am stiut sa fac deosebirea intre publicul autohton si cel din diaspora. Cu siguranta, pentru cei din Australia, sentimentul de departare fata de cei de acasa este foarte mare. Altfel e receptat cantecul de acasa, acolo, pentru ca sunt alte distante fata de Europa, de pilda. Daca eu sunt la Bucuresti si cant Cararuie, cararuie care duci la Bucuresti, Drum ca tine altul nu e, Nici in lumea din povesti nu are nici un impact, e o poezie scrisa de marele actor Ion Manu dar frumoasa si atat... Alte semnificatii capata cand o cant la mii de kilometrii departare, acelor oamenii care, saracii de ei, au pornit cu gindul spre casa. Aici este singura diferenta. In rest, le vorbesc oamenilor despre cum imbatrinesc, despre iubirea de parinti, de departari.
R: Va refugiati in muzica cand e vorba de teatru si in teatru cand e vorba de muzica?
Intotdeauna le-am împletit in mod egal. Acum traversez o perioada in care nu mai joc, pentru ca sunt foarte prins sa-mi materializez gandurile care nu-mi dau pace dar mi-e dor sa mai joc teatru si o voi face curand. Eu sunt actor de profesie si teatrul e oglinda vietii. De la antici si greci se intelegeau marile tragedii ale umanitatii in toate limbile. Sa nu uitam ca japonezii joca "Macbeth" asa cum au incercat sa joace si "O scrisoare pierduta" si, se pare, cu succes la Tokio. Exista un limbaj universal, acela al emotiei care trebuie sa fie prioritara, pentru ca în fata muzicii, teatrul pierde într-un fel. Muzica si dansul nu au nevoie de cuvinte, se înteleg oricum. Si muzica mea e universala. Dar iata ca prin rostirea simpla a cantului, incarcat de emotie si de o anume stare, comunicarea se face magistral. Mai ales atunci cand cuvantul este imbracat intr-o haina muzicala, asa cum incerc eu.
Atunci granita începe sa se intrerupa si raportul este unul mai direct. Ceea ce ma sustine, ma sprijina, ma proiecteaza ca un arc inainte este de fapt marea poezie populara si culta. Si acest har al meu de a gasi si de a propune spre ascultare si întelegere cele mai frumoase poezii ale literaturii române.
R: Ce va mai aduce nou trubadurul din Podari, peste 5, 10 ani?
Pe cantaretul din Banie, cel care a interpretat, poezia romana, de la Dosoftei si pana la Sorescu, Adrian Paunescu, Ioan Alexandru, o sa il descoperiti peste ani si ca poet. Probabil ca nu voi mai face spectacole ci voi sta cu chitara în brate intr-o casa frumoasa din Podari, satul meu natal unde voi scrie si eu versuri. Poate sunt, cum frumos spunea Paunescu, un mare poet care se ignora.
O sa ma iau in serios si ca poet, voi sta cu condeiul in mana sa-mi scriu amintirile de pe drumurile vietii. Am de scris o istorie, o "saga" a satului meu pe care l-am vazut disparand incet, pentru ca aici s-a construit besmetic, de-a valma, un abator, un spital de nebuni. Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut in tara asta intr-o perioada foarte zbuciumata. Am vazut cum innebunesc taranii, cum a murit un sat intreg si asta ar trebui sa vada si aceia care maine vor fi cetateni ai Europei.