joi, 31 decembrie 2009

Marin Sorescu : Scrisori din camera de alături

Nu pot să scriu decît despre tine,
Cu mîna ta. Este un fel de-a te păstra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gîndurile noastre de iarnă.
Din fuga trenului ai zărit
Prin nămeţi un vînător.
A apărut întîi puşca întinsă - Tocmai ochea
Un fulg de zăpadă.
O bubuitură şi toată iarna
S-a năruit din cer, îngropîndu-l în zăpadă.
Copacii parcă plecaseră şi ei
Să hăituiască Bărăganul
(”Bărăgan” - loc unde viscoleşte,
Aşa se traduce, din cumană.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar aşa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iată-ne, aşadar, pierduţi în deşertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai şi provocat.
Ai dorit atîta să ningă, ştiai că fenomenul ţine
De concentrarea ta… Şi te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreşte.
Roşeaţa din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
“Nu, dar vreau să colorez peisajul”.
Foloseşte rujul, mai bine.
Tu eşti de ţinut într-un castel
Pe-o iarnă ca aceasta, cu clopoţei la fulgi.
Şi eu să vin la tine
Într-o sanie trasă de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un ţurţur imens,
Să urc şi să cobor, că e alunecos,
Şi iar să dau să mă caţăr… şi tu să-mi arunci
Nişte pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcîndu-mă
Să-i dau pinteni
Şi să apar sus, c-o floare de gheaţă
În mînă. “Unde e geamul?
Să-ţi plantez pe el această
Floare de gheaţă.”
“O, ador florile de gheaţă”, să zici,
“Unde-ai găsit-o?” Hai să ieşim puţin.
“Unde, iar afară? Iar în zăpadă? Iar în tren?
Iar vagon neîncălzit?”

Eu sînt un om de interior,
Pentru că sînt numai suflet
Şi sufletul e de interior.
Sînt un om de budoar, de stat între perne,
Printre cărţi, printre rujuri…
Tot ce emană căldură
Şi intimitate. Pune-mă la o masă de restaurant
C-o sută de inşi în jur,
Care se uită la tine
Şi îngheţ.
N-am ce să-ţi spun, parcă nu ne mai cunoaştem.
Tu îmi citesti începutul de enervare
Pe freamătul degetelor,
Pe mişcarea de la colţul ochilor
Şi “Hai să mergem”, zic.
“Unde?”
În castel. Ştiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decît c-o sanie trasă de cerbi.

Tot în tren sîntem? Tot.
___________________________

luni, 28 decembrie 2009

Clint Mansell şi muzica de film devenită hit



Clint Mansell (Clinton Darryl Mansell, născut în 7 ianuarie 1963, Coventry, England) este un talentat muzician, compozitor, fost solist şi chitarist al trupei "Pop Will Eat Itself". După destrămarea trupei in 1996, Mansell a debutat în muzica de film la solicitarea prietenului său, regizorul Darren Aronofsky, care l-a angajat să scrie muzica pentru filmul său de debut, Pi. A compus apoi muzica pentru următorul film al lui Aronofsky "Requiem for a Dream" şi acest soundtrack a devenit un adevărat hit. Alte realizări remarcabile ale lui Clint Mansell in domeniul muzicii de film: tema pentru filmul "The Hole", muzica pentru episodul-pilot al CSI: NY şi muzica pentru ultimele filme ale lui Aronofsky, "The Fountain" (soundtrack-ul acestui film fiind nominalizat pentru Best Original Score la cea de-a 64-a ediţie anuală a Golden Globe Awards), şi "The Wrestler".
Trailer-ul pentru "The Lord of the Rings: The Two Towers" a inclus o versiune rearanjată a track-ului "Lux Aeterna," la care s-a folosit o orchestră completă şi cor. Piesa, numită "Requiem for a Tower", a fost refăcută astfel doar pentru trailer. Orchestraţia e semnată de Simone Benyacar, Dan Nielsen şi Veigar Margeirsson. De atunci "Lux Aeterna" a devenit o piesă foarte cunoscută şi a apărut atît în varianta originală cît şi în cea orchestrată în foarte multe reclame şi trailer-uri cum ar fi: reclamele pentru jocurile echipei Red Sox-Yankee din sezonul de baseball 2007, trailer-urile filmelor "Zathura", "The Da Vinci Code", "Sunshine", "Babylon A.D." precum şi în serialul de televiziune "Lost". Piesa este de asemenea folosită pentru Sky Sports News şi ca temă pentru Soccer Saturday.

Clint Mansell a compus coloane sonore (soundtracks) pentru următoarele filme: Pi (1998), Requiem for a Dream (2000), World Traveler (2001), The Hole (2001), Knockaround Guys (2001), Abandon (2002), Murder by Numbers (2002), Sonny (2002), The Hire: Ticker (2002), 11:14 (2003), Suspect Zero (2004), Sahara (2005), Doom (2005), The Fountain (2006), Trust the Man (2006), Smokin' Aces (2006), Wind Chill (2007), In The Wall (2007), Definitely, Maybe (2008), The Wrestler (2008), Moon (2009).



♫ Requiem for a Tower (OST)


Vă recomand călduros să ascultaţi această muzică, este superbă!
__________________________

duminică, 27 decembrie 2009

Plus Noi : Am iubit... (versuri Nicolae Labiş)



Nicolae Labiş

Am iubit...

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...
________________________

vineri, 25 decembrie 2009

Crăciun fericit tuturor!

Rainer Maria Rilke : Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmîntul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

marți, 22 decembrie 2009

In memoriam



... acum 12 ani se stingea in spital tatăl meu, avea doar 66 de ani; era o dimineaţă la fel de geroasă ca cea de azi. Tatăl meu iubea cel mai mult sărbătoarea Crăciunului din toate sărbătorile de peste an, dar Craciunul acelui an, 1997, nu l-a mai apucat pe pămînt ci doar în gîndul nostru, al celor care l-am iubit...

duminică, 20 decembrie 2009

Lucian Avramescu : Singurul lucru care contează

femeia este singurul lucru care contează
şi afirm asta ştiind că destui
vor strîmba din nas...
pielea ei ştie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de ţărînă,
înţeleg constelaţiile, raiul şi iadul,
bucuria şi nefericirea;
mersul pe jos prin mine însumi
îmi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui său
care face să păleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

femeia este singurul lucru care contează
cu trupul ei in braţe
poţi traversa un ocean
chiar daca nu ştii să înoţi
decît în apele ochilor ei

fără femeie
limuzina noastră este o caruţă hodorogită
contul la banca scade chiar daca este în creştere
prietenii sunt
plini de pojarul trădării,
în vinul scump mişcă mormolocii

o ai
îţi cîntă privighetoarea în coşul pieptului
te îmbraci în haine de puşcărie fericit
cum ai pleca la nuntă,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar dacă-ţi fluieră vîntul prin găicile sociale:
te calcă trenul
şi o şoaptă dacă ţi-a rămas întreagă
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzeşti planuri de viitor
cînd de aproape te pîndeşte o morgă de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi înlocuit decît de sinele său
pielea ei ştie toate graiurile
fericirii universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi învingem crizele mondiale
iată de ce cred că
ştiinţa ei
de-a ne face fericiţi sau nefericiţi
îi dă dreptul la titlul de
doctor honoris causa
al complicatei noastre algebre sufleteşti

femeia domnilor - pentru a nu va plictisi -
femeia cu pielea ei
care ne învaţă alfabetul orbilor,
cu mereu întoarsele ceşti ale sînilor
în care noi nu ghicim niciodată, nimic,
femeia
cu toată argintăria surîsului său
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care contează
domnilor
______________________________

vineri, 18 decembrie 2009

George Ţărnea : Egloga fiilor ploii

După cît am tras ca boii,
Sîntem iarăşi fiii ploii,
Numai buni de dus cu vorba
Să ne fure alţii ciorba
Şi bucăţile mai grase
Noi rămînem tot la oase,
Parastasul ei de moarte!
Parte-şi face cine-mparte,
Pe cînd proştii care-ndură
N-au nimic de pus în gură,
N-au nimic de strîns cu sacul
Dăm din nou tot noi de dracul
Şi tot nouă ni se cere
Să o facem cu plăcere,
Cu mîndrie şi cu artă,
Pînă vom ieşi din hartă
Şi-om ajunge nişte duhuri
Călătoare prin văzduhuri
Fără să mai stăm la coadă
Într-o linişte năroadă
Şi-ntr-o ordine absurdă,
Pentru cîte-un boţ de urdă.
________________________________

miercuri, 16 decembrie 2009

George Bacovia : Largo



Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.
_______________________________

joi, 10 decembrie 2009

Zbigniew Preisner, un compozitor subtil şi rafinat

Zbigniew Preisner a studiat istoria şi filozofia in Cracovia. Nu a studiat muzica în sensul clasic al cuvîntului, nu a urmat o şcoală de muzică şi nici nu a luat ore de muzică, ci a învăţat singur, ascultînd muzică şi transcriind partituri muzicale. Stilul său componistic este original, diferit de tonalitatea generală neo-romantică. Influenţe recunoscute de Preisner: Paganini şi Jean Sibelius. Preisner este cunoscut îndeosebi pentru a fi compus muzică de film şi mai ales pentru filmele regizate de compatriotul său, Krzysztof Kieślowski. Muzica din filmul "Trei culori: Roşu" creează cadrul pentru versiunile în limba franceză şi poloneză ale unui poem semnat de Wisława Szymborska, poetă poloneză cîştigătoare a premiului Nobel pentru literatură. Cîntecul pentru unificarea Europei, avînd la bază textul din Corinteni 13.1 joacă un rol dominant în film.
După colaborarea cu Kieslowski la "Trei culori" Preisner a fost solicitat de producătorul Francis Ford Coppola să scrie muzica pentru filmul "Secret Garden", în regia polonezei Agnieszka Holland. Deşi Preisner este cel mai adesea asociat cu Kieślowski, el a colaborat şi cu alţi regizori şi a cîştigat un César în 1996 pentru muzica filmului "Elisa" regizat de Jean Becker. Este cîştigătorul şi al altor premii importante care includ: încă un César in 1994 pentru "Three Colors: Red" şi Ursul de Argint acordat de juriul Festivalului de Film de la Berlin în 1997 pentru "The Island on Bird Street". In 1998 a avut loc premiera lucrării "Requiem for My Friend", prima sa lucrare de mari dimensiuni care nu a fost scrisă ca muzică de film. A fost scrisă iniţial pentru un film pe care urma să îl realizeze Kieślowski, dar a devenit un memorial după moartea regizorului.
Lucrări orchestrale: Requiem for my friend (1998), Life (1998), Silence, Night and Dreams (2007), Live in Gdańsk (22 septembrie 2008)

Muzică pentru instrumente solo
- 10 Easy Pieces for Piano (2000)

Muzică de film
Prognoza pogody (1981), Bez konca (1985), Lubie nietoperze (1986), Przez dotyk (1986), The Lullabye (1987), Ucieczka (1987), To Kill a Priest (1988), A Short Film About Killing (1988), A Short Film About Love (1988), Kocham kino (1988), Dekalog (1988-9), Ostatni dzwonek (1989), Europa Europa (1990), Eminent Domain (1991), The Double Life of Véronique (1991), At Play in the Fields of the Lord (1991), Zwolnieni z zycia (1992), Olivier, Olivier (1992), Damage (1992), Three Colors: Blue (1993), The Secret Garden (1993), On the Edge of the Horizon (1993), Mouvements du désir (1994), Kouarteto se 4 kiniseis (1994), Three Colors: White (1994), When a Man Loves a Woman (1994), Three Colors: Red (1994), Feast of July (1995), Élisa (1995), Foolish Heart (1996), FairyTale: A True Story (1997), The Island on Bird Street (1997), The Last September (1999), Dreaming of Joseph Lees (1999), Aberdeen (2000), Weiser (2001), Between Strangers (2002), It's All About Love (2003), Strange Gardens (2003), Kolysanka (2003), SuperTex (2003), The Beautiful Country (2004),Sportsman of the Century (2006).


♫ Zbigniew Preisner: Trois Couleurs Rouge 1994 OST (full album)

miercuri, 9 decembrie 2009

W.D. Snodgrass : Variaţiuni de toamnă

I
Seara, botgrosul din iarbă
Ne-ntoarce spatele şi se îndepărtează
Cu familia lui numeroasă şi cu prietenii.
Şi noi credem că ne aparţin. Aşa arată sfîrşitul.
Dacă a fost bine, fii fericit că a fost.
Căci nu va mai fi. Frigul începe să muşte.
Acum, că vara s-a dus, ne mulţumim
Cu prieteni vremelnici sau rămînem pustii.

VIII
Oase goale! Oase goale!
Şuieră vîntul
şi, una cîte una, frunzele,
asemeni broderiei
albite ori vorbelor din jurubiţa creierului,
arborele memoriei,
s-au dus. Toate detaliile dragi
se transformă în "abstracţia
vremii trecute": rămurişul şi trunchiul scheletic,
urma dantelată a frunzei,
măduva şi atingerea nervoasă
a drumurilor pe care cîndva le-am ştiut,
lucruri pe care le uităm
sub uşoara, fără contur
democraţie a zăpezii.

(din W.D. Snodgrass, "Cardinalul", Ed.Dali, 1999, traducere de Dona Roşu şi Luciana Costea)

Notă: Fotografia de pe copertă e realizată de soţia poetului, Mrs. Kathleen Snodgrass, prin amabilitatea căreia deţin acest volum de versuri.

luni, 7 decembrie 2009

Salvatore Adamo : Noël sur les Milandes

Marin Sorescu (citate din "Iona")

"Uneori uit unde mă aflu şi zîmbesc aşa, fără motiv. Cîteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră".

"Mi se pare mie sau e tîrziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie tîrziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mîna dreaptă şi-n salcîmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lîngă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, pînă dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană".

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcînd legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă".

"Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dîndu-i oarecare nebunie; vîntul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din cînd în cînd. Şi să zică aşa, gîndindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decît această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gîndit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mîini în mijlocul sufletului".

"Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie".

"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul".

vineri, 4 decembrie 2009

Mos Crăciun, te aşteptăm !

Post-electorală (Andrei PLEŞU)

Andrei PLEŞU despre prima întîlnire televizată a prezidenţiabililor:

Cred că pot asuma, în mod legitim, postura obiectivităţii. Am devenit „obiectiv“ nu pentru că m-am străduit să gîndesc la rece, nu pentru că nu am simpatii de partid şi nici pentru că îmi contemplu ţara de la distanţă, cu un ochi clinic. Am devenit obiectiv pe bază de oboseală şi melancolie. Sînt un conglomerat de dezamăgiri. După douăzeci de ani de libertate şi democraţie, nu mi-a rămas întreagă nici o speranţă, nici o iluzie. N-am reţinut, în acest interval, nici un personaj politic de anvergură. Nu ştiu să explic acest marasm crepuscular. Să fie consecinţa „zbuciumatei noastre istorii“ care ne-a lăsat fără oase, să fie vreun defect etno-genetic ireparabil, vreo combinaţie de inerţie fanariotă şi sminteală comunistă, sau e vorba numai de stricta mea, pre-senilă, acreală? Fapt e că nu mai am porniri constructive, entuziasme, pasiuni contingente. Sînt demobilizat. Şi, ca atare, „obiectiv“.
Din perspectiva acestei triste obiectivităţi, am contemplat fără nici un frison partizan dezbaterea de vinerea trecută a celor trei prezidenţiabili. Textul pe care îl citiţi a fost scris a doua zi, în sîmbăta dinaintea alegerilor. Nu ştiu ce-o să iasă şi nu ştiu eu însumi cum am să votez. Voi merge la vot pentru că am pledat pentru votul obligatoriu şi trebuie să fiu consecvent. O idee ar fi să dau un vot nul, alta – să votez cu Crin Antonescu în primul tur şi, în al doilea, cu Băsescu, ţinîndu-mă de nas – cum spusese Adam Michnik că va vota pentru un al doilea mandat al lui Lech Walesa. Ceea ce am văzut vineri seara n-a fost însă de natură să-mi limpezească opţiunile(...).

Întregul articol îl găsiţi AICI.

joi, 3 decembrie 2009

George Coşbuc : Iarna pe uliţă


A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii,
Vrând-nevrând.


Poezia integral o puteţi citi aici.

__________________________________________________________________

Zvon de clopoţei se aude...




O-ho-hoo

miercuri, 2 decembrie 2009

DINU LIPATTI (1917-1950)

Pe 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimile sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu". La vestea morţii sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseţilor pe care ni le-a dăruit şi o profundă întristare".
Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecţiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană şi înaltă desăvârşire stilistică, de fineţe şi nobleţe spirituală, de poezie şi graţie. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecţia "Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat). "Un artist de o spiritualitate divină", cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări - înaintea lui Glenn Gould - singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecţiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar şi Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest şi exigent cu sine însuşi - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).
Compoziţiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel Op. 1 (1933), Şătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.
(Sursa:Wikipedia)

NICOLAE LABIŞ (1935 - 1956)

Dor

Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.
____________________________________________

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)

marți, 1 decembrie 2009

1 Decembrie : Ziua Naţională a ROMÂNIEI



Eu sărbătoresc această zi în sensul de a simţi aşa cum simt şi americanii în 4 iulie, francezii în 14 iulie, că este Ziua Naţională a ţării mele. Pe care o iubesc, cu bune şi cu rele, cu oamenii ei buni şi răi, fiindcă nu se pot alege doar cei buni, o iubesc fiindcă limba română mi se pare, subiectiv desigur, cea mai plină de nuanţe, lucru perfect adevărat câtă vreme ea este limba în care visez.
Patrioţi sau nu, veţi fi români mereu dacă aici s-a întâmplat să vă naşteţi. Nu ne putem alege ţara în care să ne naştem aşa cum nu ne putem alege părinţii. Dacă părinţii noştri nu sunt aşa cum ne-am fi dorit noi, acest lucru nu ne poate împiedica să-i iubim, necondiţionat, fiindcă aşa este firesc. La fel de firesc este să ne iubim şi ţara care ne-a fost dată de întâmplarea de a fi.

La mulţi ani ROMÂNIA!
La mulţi ani români, oriunde v-aţi afla!

________________________________________

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Emil Brumaru : Cîntec de toamnă

Blînd clătinat pe marile cîntare
în toamna asta fără de folos,
Nemaiiubind, cu actele pierdute,
Eu, care nu mai ştiu să scriu frumos,

Şi-mi clipocesc în suflet untdelemnuri
Stoarse secret şi surde bulioane,
Renunţ; copilăros de ce să caut
Mingi chiflicite putred prin burlane?

Şi cărei vidme dulci i-aş mai trimite
Plicuri lipite cu albuş de ou?
Brumele-şi pun în pieptul meu urechea:
Lămpi moi se surpă c-un suav ecou...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Despărţire de o vîrstă



Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.

Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.

marți, 24 noiembrie 2009

Marin Sorescu : Şi visul meu...

Să-mi torni în somn cucută şi s-o beau
Şi visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”

Şi clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul îngheţase sloi.
Lungi ţurţuri zăngăneau în barba firii
Şi ne dădeam în scrînciobul uimirii.

Şi cu hîrzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoteam fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl ţineam în gură.

Şi rău de mare nu aveam. Doar greaţă
De ceaţă. Prin urmare rău de ceaţă.
Ieşeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Ţinându-ne cu mâinile de burtă.
______________________________________

Ovunque proteggi

duminică, 22 noiembrie 2009

Marin Sorescu : Profeţii mincinoşi

Profeţii mincinoşi îmi plac,
Pe luat aminte pus, pe-nvăţ,
Ascult şi tac, ascult şi tac
Acest delir şi-acest dezmăţ,

Din viitor, ca dintr-un sac,
Ei scot proorociri, c-un băţ.
Proorocirea lor e-un hăţ,
Care te poartă, după plac.
Va fi aşa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profeţii.
Şi ei sunt robii gurii, bieţii!

Eu stau in rând cu nătăfleţii,
Nu mă mai satur să mă-nşel.
În târg, sunt tot mai scumpi bureţii.
__________________________________

"O scrisoare pierduta" (premiera in 13 noiembrie 1884)

marți, 17 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Cîntec liniştit

M-aş mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aş mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor şi a potcoavă,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în piatra albă
şi mă sufoc în aerul de piatră albă.

M-aş mai uita la animalul gingaş
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaş
rănit mortal şi de mâncat,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat
şi mă înec, mă înec în animalul de mâncare.

Plouă, plouă cu mine
mă trag amintirile în jos
mă înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.
_____________________________

luni, 16 noiembrie 2009

Nicolae Labiş : Ceas greu



Doamne, cîtă tristeţe şi frunză!
Te dărui şi n-ai cui,
Te dărui nimănui.
Buzele se desfac zîmbind a milă,
Vinul gîlgîie-n silă.
O durere estompată şi surdă
Bîntuie inima mea.

Singurătatea vibrează-n timpane
Cu sunet de scoică,
E ceasul somnului.
Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea?
Altcineva.
Îţi vine să ţipi de mînie
Că nu simţi părere de rău!
Ceasul somnului. Ochi aţintit.
Orb, surd, cu voce anemică.
Plîns de neputinţă-n infinit.

duminică, 15 noiembrie 2009

Maria Tănase: Pînă cînd nu te iubeam



"Pîna cînd nu te iubeam" este un cîntec cules de Anton Pann şi publicat în 1852 în culegerea sa, "Spitalul amorului". Preluat şi popularizat mai tîrziu de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, cantecul a ajuns "pe mîna" Mariei Tănase şi a violonistului Victor Predescu. Acesta îşi acorda vioara în aşa fel încît să poată cînta simultan pe doua octave pentru a sublinia caracterul oriental al piesei.

Anna de Noailles : XXXIX

Doar tu, tu ştii, iubite, ce singură-s pe lume!
Şi de-am fost pururi astfel! Tu, Doamne,-ai fi aflat,
De nu cumva-n seninul zadarnic, sau prin brume,
Nu eşti decât un nume obscur şi luminat!

Mă însoţeau doar dorul de orice lucru poate,
Dispreţul vanităţii, o logică de fier,
O înfruntare-a vremii ce descompune toate,
Şi-apoi neantul, singur etern, neefemer;

Şi inima, de spaţiu mereu visând, semeaţă,
Dorinţa, ce spre oameni mereu mi-alunecam,
Şi spiritul năvalnic cu firea-i hrăpăreaţă,
Şi, rătăcind, visarea-mi, când mâinile-ţi ţineam...

(din volumul "Cinstea de a suferi")
____________________________________

joi, 12 noiembrie 2009

Raymonde Han : Cînd ninge

Cînd ninge pe cheiul pustiu
Aș vrea să știu să pictez.
Să fiu un artist chinez
Și cu cerneală de aur să scriu
Un poem despre zăpadă
Și despre o pasăre care s-a dus.
Să zugrăvesc o cracă de bambus
Împodobită moale, cu zăpadă.
Apoi poem și cracă pe hârtia de orez
Să mă împace și să meditez
Asupra morții care nu vine diferit
Cînd ninge sau cînd e prunul înflorit.

Cineva să spună: „e poetul satului,
Cînd se tânguie trestiile scrie
Și răvașul, împodobit de mâna lui,
Îl trimite prietenului din copilărie
Însurat într-o casă la margine de râu
Și care poartă pe zale și la brâu
Un rotocol brodat cu balaur.”

Cînd ninge, aș vrea să-mi fie cerneala de aur.

______________________________________________

miercuri, 11 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Euridice

Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.

Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.

Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.

Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe - voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...

Culorile toamnei



luni, 9 noiembrie 2009

Nicolae Labiş : Ceas greu

Doamne, cîtă tristeţe şi frunză!
Te dărui şi n-ai cui,
Te dărui nimănui.
Buzele se desfac zîmbind a milă,
Vinul gîlgîie-n silă.
O durere estompată şi surdă
Bîntuie inima mea.

Singurătatea vibrează-n timpane
Cu sunet de scoică,
E ceasul somnului.
Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea?
Altcineva.
Îţi vine să ţipi de mînie
Că nu simţi părere de rău!
Ceasul somnului. Ochi aţintit.
Orb, surd, cu voce anemică.
Plîns de neputinţă-n infinit.
__________________________________________

George Bacovia : Decor


George Bacovia

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar:
Decor de doliu, funerar...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar...

Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...

În parc fantomele apar...

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu, funerar...

În parc ninsoarea cade rar...
_____________________________
(Din volumul „Plumb, 1916)

duminică, 8 noiembrie 2009

George Bacovia : Monosilab de toamnă

Florin Mugur ("Schiţe despre fericire")

Citeşti o poezie - şi e extraordinară, simţi, deşi nu înţelegi încă aproape nimic şi nu ai luat cunoştinţă decît de faptul că, uite, ai citit şi acum reciteşti o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e aşa şi nu altfel. Îţi trec prin cap cu blîndeţe gînduri nespus de banale, şi nu te grăbeşti să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înţelegi din prima clipă, îţi trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Şi citeşti iar poemul "Pretext de conversaţie" din volumul Constanţei Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porţelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din faţă/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deşi/ cu lume multă de babilon secret/ toţi vorbind unii cu alţii unii fără alţii/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca nişte ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deşert sărac sanatoriu în munţi/ chilie deşert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îţi iese în faţă oglinda/ ca o fiinţă care te pălmuieşte// l-aş fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toţi vorbind unii cu alţii/ unii fără alţii/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deşert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porţelan/ celorlalţi nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îţi sare în faţă/ oglinda ca o fiinţă şi te pălmuieşte blînd."
O lume de cuvinte: blîndeţe, toarte de porţelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile şi dureroasele probleme ale sfîrşitului de secol douăzeci decît smîngălind nişte cuvinte pe hîrtie şi obligîndu-le să scoată un fel de şoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversaţie", dar şi o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulţi vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) şi cu două personaje individualizate: poetul şi un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, niţel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" şi vede ceea ce altora le scapă, coroana de porţelan pe care o poartă poeta. Un lucru obişnuit, dar fără de care nu se poate trăi, aşa, pentru că nu se poate, pentru că în absenţa poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.

(din volumul "Schiţe despre fericire", Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pag.163-164)
_______________________________________________________

vineri, 6 noiembrie 2009

Mircea Ivănescu : parabolă



şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum
am fost într-un oraş pînă atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum

de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare
la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă şi o mare,

din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici

nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie aşa.
ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.
_______________________________

Muzica si dans pentru week-end

Cer de noiembrie la fereastra mea

Still falling...

Still falling
Breathless and on again
Inside today
Inside me today
Around broken in two
Til your eyes share into dust
Like two strangers turning into dust
Til my hand shook with the weight of fear
I could possibly be fading
Or have something more to gain
I could feel myself growing colder
I could feel myself under your fate
Under your fate
It was you, breathless and torn
I could feel my eyes turning into dust
Into strangers, turning into dust
Turning into dust
Turning into dust...

Geo Bogza : Nu credeam să-nvăţ ...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spînzurătoare.
Traiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tau, numele meu numeşte neantul,
Vînăt urcă din adînc valul marii, urlîndu-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

marți, 3 noiembrie 2009

Radu Cosaşu ("Meseria de nuvelist")

...M-am întins, foarte obosit, în pat, căutînd, cu mîna dreaptă, Monte Carlo. L-am găsit - din nou un Aznavour, era ora lui europeană,Napoleon al şansonetei cucerea străzile din Montparnasse pînă în Foişor, cînta imnul acela de politeţe a deznădejdii: "Il faut savoir, il faut savoir quitter la table atunci cînd amorul ţi-e păgubos..." De foarte multă vreme nu mai fusesem îndrăgostit. Am tras, cu stînga, o carte de sub stinghia interioară a patului - am tras-o din adînc, simţind la picioare cartonul roşcat al operelor lui Sadoveanu, am tras-o cu acea enervare pătimaţă a jucătorului care la orele 2 de dimineaţă cere, cu dreptul acordat de prea marile pierderi, o nouă distribuire a locurilor la masă, după care am filat-o, ducînd-o încet-încet, din întunericul depozitului ei spre veioză, să-i citesc titlul. Ce trăsesem? Era un semn bun sau rău?
Erau "primele iubiri", exemplarul dat cu dedicaţie de Labiş, la 10 octombrie 1956. Ceva, deodată, la acest ceas al nopţii, nu mai suna bine, în aceste rînduri, citite de nu ştiu cîte ori, ştiute pe dinafară, recitate pe dinăuntru în tăcerea unui neprihănit orgoliu: "Cu toată dragostea pe care ştie că i-o port..." Nu, aici nu era nimic, deşi "pe care ştie că i-o port" mărturisea un saţ al demonstraţiilor şi al dovezilor. "Cu admiraţie pentru atitudinea lui în general demnă". În general? De ce "în general"? Şi în amănunt? În amănunt, nu? Nu. Pentru prima oară observam acest restrictiv "în general", cu umbra densă şi înfricoşătoare a acuzaţiei din alternativa lui. Morţii au întotdeauna dreptate? Poate că nu, dar ceea ce Labiş îmi sugera, fără putinţă de a-l contrazice, era că demnitatea are amănunte care cer o altă socoteală şi o altă (sau nu) admiraţie decît generalităţile ei sumar acceptate. Am început să dîrdîi, în plină noapte de vară, cu un gest copilăresc am căutat la picioare buiota caldă pusă de mama la febră, ediţia definitivă Sadoveanu îmi transmise surîsul ei inoperant - o nelinişte stupidă mă cuprinse, incapabil s-o resping oricît de clar îmi era misticismul ei retrograd: Labiş aflase... În cinci ani, acolo unde era, aflase, aflase de noaptea mea la căpătîiul lui, la catafalcul lui, noaptea cu D. la Casa Scriitorilor, (...)

(din volumul "Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III)", Ed. Cartea Românească, Buc., 1980, pag.69)
_________________________________________________

Toamna la Boş


luni, 2 noiembrie 2009

Radu Cosaşu : Fluturele

Fluturele -
în versiunea celui mai fastuos basm din cîte cunosc -
fluturele visează să fie un fluture care adormind
pe un nufăr visează că e fluture. Nufărul visează în fiecare
noapte ca un fluture să-i mîngîie somnul în care
visează că e nufăr. Musca visează că într-o dimineaţă
s-a aşezat pe cornul unui taur care tocmai se pregătea
să intre în arenă. Taurul visează că prezidentul corridei
l-a transformat în iepure. Iepurele aleargă
toată ziua pe cîmp şi noaptea, adormind într-o grădină
de meri, visează că e fluture. Fluturele adoarme
pe paginile unei cărţi deschise. Cartea se închide.
E atîta pace în lume, iubito ! De ce n-o
vedem ? Toamna un toreador bătrîn îi spune
celui mai bun biograf al celui ce a spus pentru
prima oară omul este singurul animal care nu
acceptă să fie ceea ce este: o, visul meu cel mare
ar fi să pot cumpăra crescătoria taurilor care
m-au rănit cel mai adînc şi mai mult şi mai mult,
şi după ce aş ucide toţi taurii, toţi iepurii
şi toate muştele, să răstorn pămînturile acelea,
ale crescătoriei, să le ar şi să pun în ele
răsaduri de flori. Eu visez să-ţi pot cumpăra
flori trezite, dimineaţa, din coşmarul de a fi fost
iepuri ucişi de un toreador. În pacea insomniacă
a lumii, noi, picadorii, putem fără morgă să
ne imaginăm cămile calme păşind din nufăr în
nufăr, din flutur în flutur, spre un estuar danez.

(din Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita, Ed. Cartea Românească, Buc., 1978, pag.13)

duminică, 1 noiembrie 2009

La mulţi ani lui Salvatore Adamo !

Salvatore ADAMO la 66 de ani...

numără peste 45 de ani de carieră şi sute de cîntece din care nu puţine au devenit şlagare, păstrîndu-şi prospeţimea de-a lungul anilor datorită suflului romantic, versurilor expresive si timbrului său particular, uşor răguşit.

Foto: Anunţul concertelor pe care Adamo le va susţine la sala "Olympia" din Paris în 5 şi 6 februarie 2010, biletele s-au pus deja de mult în vînzare.



ADAMO: albumul "30 ans" (1993)


Acesta este albumul aniversar scos la împlinirea a 30 de ani de carieră, el conţine şlagărele semnate Adamo între 1961-1993. Enjoy !

vineri, 30 octombrie 2009

Rainer Maria Rilke : Cântec de dragoste

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
_______________________________________________




miercuri, 28 octombrie 2009

Eduard Păuna : Flori de păpădie

Să fii cu totul îngropat în neputinţă, să nu speri nimic, să aştepţi zilele să treacă conştient că ai văzut totul, că ai cunoscut, cîndva în trecut, fericirea, dar că ai ignorat-o, că ţi s-a părut banală şi că ai trecut mai departe. Şi în acel mai departe n-ai găsit nimic. Doar un ciob şi o vioară.
Nu te interesează nimic, nu vrei să asculţi, cuvintele sînt doar ascunzişuri ale lumii, nu spun nimic, nu sînt decît măşti ale aceluiaşi început.
Am tras jaluzelele şi privesc dincolo de fereastră. Maşini care grăbesc spre moarte, pietoni nedumeriţi de singurătate şi tu, pierdută pentru totdeauna în altă inimă, în alt timp.
Te-am sărutat şi ţi s-a părut lipsit de importanţă. Te-am iubit şi n-am ştiut cum s-o spun, te-am lăsat singură şi m-am bucurat că nu eşti lîngă mine, te-am vrut aproape, dar plecasei şi mi s-a părut firesc, te-am învăţat să zbori crezînd că eu ştiam deja. Şi cînd am rămas singur, cînd te-am chemat şi n-ai răspuns, am vrut să plîng. Ţi-am şoptit lîngă Notre-Dame, am plîns în spatele bolovanilor de pe Acropole şi te-am aşteptat în stepa cazacilor.
Acelaşi vînt îmi spunea cît de departe eşti, dar cine învăţase să asculte vîntul? Vocea lui e doar nălucă, aşa mi-ai spus într-o dimineaţă şi am ştiut că te iubesc.
Era toamnă şi păsările plecau, o frunză mi se aşezase pe umăr şi i-am vorbit. Îmi era dor de tine. Şi le-am spus păsărilor să te poarte cu ele. Să ai unde ierna, să nu-ţi fie frig, să nu te acopere noaptea cea lungă.
Aş fi vrut să-mi răspunzi, să-mi spui că nu crezi în primăvară, că mîine îmi vei spune bună dimineaţa, că vei zîmbi şi eu îţi voi răspunde, că trupul tău nu e o jivină a nopţii, că pîntecul tău mă aşteaptă.
Vorbeai în spaniolă şi-mi spuneai să nu te aştept.
Rîdeam şi lacrimile îngheţaseră. Ratasem o viaţă şi cea nouă era lipsită de importanţă.

George Ţărnea : Reflex 110



Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi...
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus -
Un zbor în minus, o cădere în plus...
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

Din volumul "Cartea Claudiană (110 poeme reflexive)"

Ballade a la pluie

Ana Blandiana : Scherzo

O să mor brusc, nu peste mult şi frumos,
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferenţă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverenţă.

Şi, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.

Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.

Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.

marți, 27 octombrie 2009

George Ţărnea : Cînd ne-am iubit si ne-am urît plîngînd



Rememorarea de-ntîmplări confuze
Copii crucificaţi ca nişte Crişti
Cu paznici veseli pentru îngeri trişti,
La marea invadată de meduze.

Ţi-am poruncit brutal să nu te mişti
Pînă-ţi culeg tot frigul de pe buze,
Cerîndu-ţi mai apoi din suflet scuze,
Pentru minciuna că, oricum, exişti.

Dar n-ai să fii niciunde mai cuminte
Şi mai supusă altuia nicicînd,
Cum doar în noaptea oarbă şi fierbinte,

Cînd ne-am urît şi ne-am iubit plîngînd,
Fără s-avem nevoie de cuvinte,
La cîtă moarte adunam în gînd.

Toamna la Hunedoara





duminică, 25 octombrie 2009

Nichita Stănescu : A muri în zbor



Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Mariana Marin : Destin

Ana Blandiana : Dangăt de fructe

De ce nu ne-am intoarce în livezi,
În liniştea-ntreruptă doar de poame,
Unde pe mii de ani 'nainte vezi
Rostogolindu-se aceleaşi toamne;
Şi orice grindini ar aduce norii
Din tulburate ceruri megieşe,
Ca-n cele mai de mult istorii
Cireşii murmura cireşe;
Legile basmelor se schimbă
Adesea printre paradise,
În doar de ei ştiuta limba
Caişii spun mereu caise;
Şi, ca şi cum nimic in lume
Nu-i poate face să dispere,
De mii de ani, mereu, anume,
Merii rostesc aceleaşi mere...
O, ceas al lumii-n care roade bat
Secunde sîmburi, ore dulci cu miez,
Ani deveniţi alcool, un secol beat
De dangătul de fructe din livezi...

joi, 22 octombrie 2009

Mircea Ivănescu : Vorbe, vorbe, vorbe...



Vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îti aminteşti
mai tîrziu de ele-aşa cum şi pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva-ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine-ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele-
oricine poate sa vorbeasca-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada...

The Fountain (muzica: Clint Mansell)

Wislawa Szymborska : Posibilităţi

Prefer cinematograful.
Prefer pisicile.
Prefer stejarii de pe Warta.
Pe Dickens îl prefer lui Dostoievski.
Prefer să iubesc oamenii
în locul omenirii.
Prefer să am alături ac şi aţă.
Prefer culoarea verde.
Prefer să nu afirm
că toate au o motivaţie.
Prefer excepţiile.
Prefer să plec mai devreme.
Prefer să discut cu medicii despre altceva.
Prefer ilustraţiile vechi.
Prefer absurditatea scrierii versurilor
absurdităţii de a nu le scrie.
Prefer, cînd vine vorba de iubire, aniversările
sărbătorite-n fiecare zi.
Prefer moraliştii
care nu-mi promit nimic.
Prefer bunătatea vicleană naivităţii.
Prefer pămîntul în civil.
Prefer ţările cucerite celor cuceritoare.
Prefer să am reţineri.
Prefer iadul haosului iadului ordinii.
Prefer poveştile fraţilor Grimm titlurilor de ziar.
Prefer frunzele fără flori florilor fără frunze.
Prefer cîinii cu cozi netăiate.
Prefer ochii luminoşi pentru că ai mei sînt întunecaţi.
Prefer sertarele.
Prefer multe lucruri nemenţionate aici
multor lucruri nici ele menţionate.
Prefer zerourile risipite întîmplător
celor aşezate în coada altor cifre.
Prefer scurta existenţă a insectelor eternităţii stelelor.
Prefer să bat în lemn.
Prefer să nu întreb cît timp şi cînd.
Prefer să ţin cont chiar şi de faptul
că existenţa îşi are raţiunea sa.

(traducere de Doru Cosmin Radu)

marți, 20 octombrie 2009

Balada ranitului dintre linii (Mircea Bodolan)

Versuri: Demostene Botez

Ana Blandiana : Încununată cu flori de mac

Încununată cu flori de mac
Aproape descompuse,
Culese pe frig dimineaţa,
Cînd roua se face brumă
Şi dacă umbli prin iarbă
Striveşti sub tălpi cadavrele de greieri,
Încununată cu flori de mac,
Ciocnindu-mă de fluturi muribunzi,
Înaintez
Prin somnul numit de mine
Noiembrie,
Spre clipa incertă
Care nu e nici moarte,
Nici gînd.

Rîuri mari trec în somn
Spre oceane
Purtandu-şi peştii adormiţi
În provizorii, umede linţolii.

luni, 19 octombrie 2009

Nostalgia marii... (Don't be angry with me, dear)



music and lyrics by Stavros Kougioumtzis:

Don't be angry with me, dear, for leaving abroad.
I'll become a bird and come back to you.

Open your window, my blonde basil,
and wish me goodnight with a sweet smile on your face.

Don't be angry with me, dear, now that I'll go away from you.
Come out for a moment to see you and tell you goodbye.

Open your window, my blonde basil,
and wish me goodnight with a sweet smile on your face.

vineri, 16 octombrie 2009

George Ţărnea : Balada morţii repetate

Mariana Marin : Destin

Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/praf şi pulbere,
praf.../

joi, 15 octombrie 2009

Chinuri (Wislawa Szymborska)

Andrei PLEŞU : Nu înţeleg

"În jurul meu se întîmplă tot mai multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ca şi cum aş trăi într-o lume şi într-o ţară străine. Sau într-un timp din alt ciclu cosmic. Ar putea fi unul dintre simptomele – clasice – ale îmbătrînirii. Dar ar putea fi şi semnul unei mutaţii radicale în felul de a fi al oamenilor, un cîrcel istoric, o sincopă neprevăzută în evoluţia mentalităţilor. Cînd spun „nu înţeleg“ nu am în vedere perplexitatea pe care orice ins normal o resimte, uneori, dinaintea unei enigme, a unei pagini sibilinice de filozofie, a unei ecuaţii dificile. E vorba de cu totul altceva: nu de lucruri „greu de înţeles“, ci de fapte simple, evidente, pe care însă nu le poţi justifica raţional. E vorba de chestii şui, pe dos, în răspăr, în derivă. E vorba de bazaconii, năzbîtii, drăcovenii, sminteli, trăznăi, suceli, comédii, minunăţii, ciudăţenii şi spaime. Te simţi paraşutat într-o menajerie de corcituri, într-o zoologie hibridă, cu care nu poţi comunica, oricîtă bunăvoinţă ai pune la bătaie.

N-o să dau exemple subtile, n-o să alunec în metafizică. Mă voi mărgini la cîteva mărunţişuri cotidiene, din cele pe care le poate recolta oricine citind ziarele sau uitîndu-se la televizor. Nu înţeleg, de pildă, cum poate cineva să-şi mănînce viaţa şi nervii bombănind acru, seară de seară, în studiourile cîtorva şezători televizate. Nu li se face lehamite? Nu îi înţeapă ficatul? Nu se plictisesc de ei înşişi şi de monotonia veştilor proaste? Merită să fii colecţionar de bube? Merită să fii, la nesfîrşit, bătăuşul de serviciu? Pe de altă parte, nu înţeleg cum poate cineva ocupat să dea cu bîta, cu tifla, cu gura, ani în şir, să fie hipersensibil cînd capătă, la rîndul lui, o zgîrietură, un bobîrnac, o scatoalcă. Dl Ciutacu, de exemplu, practică zilnic atacul. N-are mamă, n-are tată. E gata să zică orice despre oricine, dacă îi vine la îndemînă, dacă o cere ratingul, bîzdîcul propriu sau patria. Dar ferească Dumnezeu să fie victima unui tratament asemănător. Asta nu! Asta nu se poate tolera. Ce spune dl Ciutacu? Tocmai ce i se poate reproşa lui însuşi: că „nu e în regulă să spui orice despre oricine!“. Drept care Domnia Sa face reclamaţii la CNA, invocă dreptul la imagine, la libertatea de expresie, la respect. Foarte sensibil e şi dl Badea. Dînsul face băşcălie, în fiecare seară, de te miri cine. E nemilos, e zglobiu, e feroce. Ei şi? „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!“ (Bună vorbă, trebuie să recunosc.) Dacă însă cineva ripostează, dl Badea, care nu pare nici neinteligent, nici lipsit de umor, intră în colaps. Se dedică trup şi suflet statuii personale şi îşi demolează sîngeros preopinentul. Îl demolează? E mult spus. Căci iată încă un lucru pe care nu-l înţeleg: cum poate un băiat deştept să nu găsească în tolba sa de pamflete şmechere decît ceva de genul „prostule!“, „obsedatule sexual!“, şi altele, de aceeaşi fineţe? Cu un asemenea arsenal poţi mitralia orice, dar nici tu nu rămîi într-o postură prea onorabilă.
(În paranteză fie spus, e plină literatura lumii de „obsedaţi sexual“, de la Boccaccio la Ion Creangă). Fapt e că există, cum vedem, campioni ai execuţiilor „pe sticlă“, care ţipă ca din gură de şarpe cînd cineva vrea să-i execute pe ei.

Ca torţionarii care leşină cînd li se face o injecţie. Nu înţeleg. Nici pe dl Radu Moraru nu-l înţeleg, deşi am o slăbiciune pentru Domnia Sa. Mi se pare un tip onest şi bine intenţionat. Dar îl văd decis să facă o curăţenie temeinică în ograda presei, alături de un domn pe care cu cîteva seri înainte l-am văzut vorbind despre „kaghebistul Dinescu“, în cel mai pur stil vadimtudorescian. Trec peste generoasa contribuţie a dlui Moraru la consolidarea publică a monumentelor Becali şi Vadim. „Sînt şi ei oameni!“ – zice Naşul. Păi şi Ciutacu e om. Toţi sîntem oameni, ceea ce nu ne califică pentru postura de invitaţi în studioul din Calea Victoriei. Ori ai criterii, ori n-ai. Şi dacă n-ai, n-ai cum să faci curăţenie. Şi nici nu e indicat să amendezi securiştii, recurgînd la serviciile Securităţii...

Dar parcă pe Cornel Nistorescu îl înţeleg? Cum poate un gazetar care a trăit şi a scris şi înainte de ’89 să se războiască dîrz cu Horia-Roman Patapievici lovind în taică-său? De unde acest reflex poliţienesc? O minimă cuviinţă, un minim cod cavaleresc, un minim sentiment al onoarei şi, aş spune, un minim bun gust ar fi trebuit să-l oprească. Dar dl Nistorescu nu-şi pune nici probleme de stil, nici probleme de consecvenţă. Cînd mă gîndesc cui e dispus dumnealui să-i treacă cu vederea turpitudinile, îmi spun că e mai curînd o virtute să-i devii antipatic. Nu înţeleg. Sînt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nu-i înţeleg nici pe guvernanţii, nici pe opozanţii de la guvern, nu înţeleg notorietatea la care ajung tot soiul de golani pomădaţi, nu înţeleg nici de ce unele emisiuni de divertisment au un aer de bordel, nici de ce criza produce atîtea jipane şi jipanele – atîta criză. Acest articol ar putea continua indefinit. Dar mă opresc deocamdată. Poate că stupoarea mea crescîndă nu e decît un simptom, clasic, de îmbătrînire.

(articol preluat din revista DILEMA VECHE Anul VI, nr.292 - 17 septembrie 2009)

luni, 12 octombrie 2009

Katherine Mansfield : "Moartea care mă apasă", Jurnal (1910 - 1922)

Ana Blandiana : Am obosit

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea ma voi naşte,

După chipul şi asemanarea ei, uşor
Seva racoroasă o să mă pătrundă
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învaţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvant de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

Şah

duminică, 11 octombrie 2009

Mariana Marin : Elegie



Doamne,
de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz şi albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete şi nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.

De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşeţel,
după care eşti şi mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminităţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.

De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse şi simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
şi un lighean în care să vomit
tot ce dându-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.
______________________________

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Toamna in parc



Andrei PLEŞU : Despre bucurie în Est şi în Vest

(Articol apărut în DILEMA VECHE, Anul VI, nr.267 - 27 martie 2009)

Criză? Apocalipsă? Mare apocalipsă? Sau una mai mică? (...)
A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ireductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te bucuri de o bucată de pîine caldă şi de un pahar cu vin, întorcînd spatele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur şi simplu că ai pîine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în mai mare măsură decît nouă, bucuriile simple.

Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativităţii. Dar, obligîndu-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului. Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură era „rezistenţa prin mîncare“. Am sabotat furor-ul comunist al austerităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, laborios, cele necesare, a pîndi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prînz suficient de bun ca el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţă mult mai răspîndite decît se crede. În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decît un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.

Diferenţa dintre cele două jumătăţi ale Europei avea, pentru fericitul care se întîmpla să călătorească spre Vest, inevitabile conotaţii comice. La primele mele contacte cu piaţa „capitalistă“, am stîrnit perplexitatea multor negustori punînd întrebări de neînţeles pentru modul lor de viaţă. Intram, de pildă, într-o brutărie şi întrebam: „Aveţi pîine?“. În prima clipă, cel întrebat amuţea. Glumeam? Eram idiot? Îl luam peste picior? „Bineînţeles că avem pîine! Ce altceva credeţi că vindem?“ Omul n-avea de unde să ştie că, în limitele experienţei mele, existenţa pîinii într-o brutărie nu era deloc de la sine înţeleasă. Cînd l-am întrebat ce anume din cotidianul occidental îl impresiona mai mult, un amic care reuşise să fugă din ţară şi se stabilise la Paris mi-a răspuns fără să clipească: „Lucrul cel mai năucitor e că dacă intri într-o berărie şi ceri o bere ţi se aduce o bere!“. Lipsa ajunsese, într-un fel, pentru noi, la fel de obişnuită ca aerul pe care îl respiram. Şi odată cu ea, capacitatea de a ne bucura de aproape nimic. De fapt, sfîrşisem prin a nu mai percepe catastrofalul lipsei. Îmi amintesc că, în februarie 1992, invitat pentru cîteva luni la Wissenschaftskolleg zu Berlin, am constatat, pe cînd îmi desfăceam bagajele într-un foarte agreabil apartament din Grünewald, că nu merge lumina. Era la amiază şi mi-am văzut de treabă nestingherit, uitînd incidentul. După două ore, totul a reintrat, oricum, în normal. La Bucureşti, lumina se întrerupea adesea, mai ales seara, cînd era nemijlocit necesară. La Berlin însă, întîmplarea a provocat o acută criză politică. Pana de electricitate dezorganizase totul: televiziunile trecuseră pe lîngă faliment, mamele nu mai putuseră încălzi la timp laptele pentru copii, semipreparatele din refrigerator se topiseră, apa caldă încetase şi aşa mai departe. Cît pe-aci să cadă Guvernul.

Bătrînul meu profesor de filosofie din ţară avusese, prin urmare, dreptate: „Ai să vezi, spunea el: sfîrşitul lumii civilizate nu va surveni în urma unei nenorociri de proporţii; totul va porni de la un fleac, de la o comoditate curentă, suspendată brusc. Va dispărea, pentru trei zile, apa minerală sau hîrtia igienică sau benzina fără plumb. Şi toţi cei pentru care lucrurile astea fac parte din necesarul subînţeles vor sfîrşi, dezadaptaţi, în marasm fizic şi psihic. Nu marea apocalipsă va fi încheierea, ci o mică apocalipsă, uşor ridicolă, dar fatală...“. În ajunul unei eventuale „mari“ apocalipse, Occidentul va fi acela care, cu minunata tehnologie de care dispune, cu extraordinarii lui specialişti, cu mijloacele sale financiare, va putea salva omenirea. Dar dacă ceea ce ne ameninţă este o mică apocalipsă, contaţi pe Europa Centrală şi de Est! Vă vom învăţa, rapid, tehnica de a trăi cu puţin, de a valorifica Ersatz-ul, de a savura nimicul.

vineri, 9 octombrie 2009

George Topîrceanu : Octombrie



Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…

joi, 8 octombrie 2009

Mariana Marin : Poem de dragoste

Herta Müller - Premiul Nobel pentru literatura 2009

Herta Muller s-a născut în apropiere de Timişoara, în 1953, într-o familie de şvabi expropriaţi de comunişti. A studiat germanistica la Timişoara şi a lucrat ca educatoare şi traducătoare. După ce a intrat în atenţia Securităţii, Herta Muller a fost expediată pentru reeducare într-un "mediu muncitoresc sănătos" la întreprinderea "Tehnometal". În urmă cu 20 de ani a emigrat în Germania, care a propus-o pentru premiul Nobel în 1999, 2008 şi 2009.
Opere mai importante: "Der Fuchs war damals schon der Jäger" (Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul), "Herztier", biografia "Der König verneigt sich und tötet" (Regele se-nclină şi ucide)şi "Este sau nu este Ion" (2005).
În prezent locuieşte la Berlin. Cărţile sale sînt traduse în peste 20 de limbi.
Juriul şi-a motivat decizia prin "densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezmoşteniţilor".
Herta Muller este laureată a numeroase premii internaţionale: "Impac Dublin Literary Award", Premiul "Kleist", Premiul, "Franz Kafka", Premiul european de literatură Aristeion, Premiul Literar al Fundaţiei Konrad Adenauer.

Florin Mugur : Schiţe despre fericire (fragmente)

DE CE SCRIU, SÎNT ÎNTREBAT, ŞI ÎN CE CRED.
Nu, nu am cum să fac faţă unor chestiuni atît de grave decît încercînd să glumesc. Să spun, de pildă, în glumă, că scriu poezii pentru că sunt scurte. O dimineaţă de aşteptare exasperată (lecturi, cafele negre, muzică, telefoane, strigăte ale trecătorilor, lătrături) poate fi răscumpărată de douăzeci de cuvinte notate în grabă, la sfîrşit, puţin după ce ai renunţat la orice speranţă. Sau să spun, tot în glumă, că m-am plictisit de cînd joc rolul mortului. Sau că modul în care unele din versurile mele îşi afişează tristeţea e indiscret, impudic, nepoliticos: un om binecrescut trebuie să ştie să-i arate lumii numai chipul său senin (care există, nu se poate să nu fie!). Dar dacă eu sînt prostcrescut, ce să fac? Încerc să dreg ce se poate drege şi încerc cu atîta insistenţă să fiu voios încît pînă la urmă, de oboseală, de istovire, de epuizare, mă apucă plînsul. De ce oare? Doar universul pe care-l contemplu în versurile mele (cel de-al doilea război mondial, Auschwitz, Hiroşima, criza mondială, ameninţările) e atît de voios! De-a dreptul încîntător, nu? Şi apoi, dacă nu-mi place, n-am decît să mă uit în altă parte. În Lună, de pildă. Dar ce văd, uitîndu-mă la Lună? Văd - ca într-o mai veche emisiune de televiziune - o cameră mică, un divan, nişte fotolii, scrumiere, ţigări. În cameră stau de vorbă patru oameni care se străduiesc să fie destinşi şi nu prea izbutesc, care se chinuie să pară binevoitori, deschişi, comunicativi... Dar au cam treizeci de ani fiecare şi arată de cincizeci. Chelii, riduri, ticuri. Şi sînt cosmonauţi. Unii au fost în lună, alţii or să se ducă. Nişte savanţi obosiţi care vor să ne amăgească, optimişti nevoie mare, permiţîndu-şi de dragul nuanţelor să mai şi ofteze din cînd în cînd. Să spun că scriu pentru că eu sînt oftatul lor. În Lună am fost de nenumărate ori. Nici o ispravă. De altfel, chiar şi acum, în momentul acesta, dactilografiez literă după literă tot în Lună.
Desigur, glumesc, altceva ce să fac? Glumesc, s-a-nţeles! Da, să trăiţi! îmi răspund tot singur.
Dar acest milităresc "să trăiţi!" - care are un sens! - mă pune pe gînduri. Astfel încît mă întorc şi zic că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici măcar în glumă. Pentru că de trăit trebuie să trăim, asta e sigur. Altceva mai bun decît viaţa nu cunoaştem. Şi nici altceva mai rău decît moartea nu ştim. Transcriu dintr-o carte a lui Canetti: "Această duioşie tremurătoare pentru om, cînd ştii că ar putea să moară în curînd; acest dispreţ pentru tot ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui. Şi cînd se vindecă, îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată."
Eram adolescent cînd mi s-a comunicat solemn că un mare gînditor, gîndindu-se şi răsgîndindu-se, şi-a tot pus întrebări, ce să fie omul, ce să fie existenţa, ce să fie frumosul, şi a ajuns în cele din urmă, după ani şi ani, la concluzia că 'frumosul e viaţa'. S-a scremut un munte şi... Pentru că gînditorul acela era într-adevăr un personaj uriaş, iar banalitatea propoziţiei mi s-a părut cutremurătoare. Ea chiar este astfel: cutremurătoare. Şi banalitatea. Şi propoziţia. Chiar dacă desemnează numai genul proxim, nu şi diferenţa specifică. Pe steagul meu, pe modestul meu steag personal stă scris chiar aşa: frumosul e viaţa. Îmi citesc micul steag şi rîd de platitudinea observaţiei-concluzie. Îl recitesc şi mă gîndesc că, la urma urmei, acesta e totuşi adevărul, nu?
Şi iată că, renunţînd să glumesc, am devenit prea serios. Şi folosesc vorbe mari. Vorbesc de un steag al meu, al versurilor mele. Acest steag, oricît de modest, nu există. Poate doar... Da, poate doar ca în acel muzeu al războiului şi al victimelor lui... Se aflau acolo treiezeci şi nouă de steaguri - între care şi al României, şi al Poloniei, şi al Franţei, şi al U.R.S.S. - steagurile tuturor naţiunilor ai căror reprezentanţi au fost asasinaţi în lagăre, de hitlerişti. Pe locul celui de-al patruzecilea steag era o mică placă de bronz pe care scria că au fost ucişi de Hitler, în mod mîrşav, zeci de mii de ţigani - onorată să le fie memoria ! - iar acea plăcuţă de bronz în amintirea ţiganilor asasinaţi ţine loc de steag. Pentru că nu există un steag al ţiganilor... Să spun că pe mica placă de bronz (imaginară) ce ar trebui să amintească de mine aş grava cuvintele "viaţa obligatorie". De asta scriu, în asta cred: în obligativitatea absolută a vieţii. Deci, unei banalităţi - frumosul e viaţa - îi adaug încă una: viaţa e obligatorie. Şi mă mulţumesc cu atît. Poate că e puţin. Chiar? Mă întreb, dar (vorba dramaturgului) cine-mi răspunde? Oricum, despre obligativitatea vieţii voi mai scrie.

(Florin Mugur - Schiţe despre fericire, Editura Cartea Românească, 1987, pag. 168-170)
_____________________________________________________

Alte fragmente din cartea lui Florin Mugur aici:


Florin Mugur - Biblioteca

marți, 6 octombrie 2009

Mariana Marin : Elegie XII

Intre sanii mei a innoptat moartea.

Dar intre mine si tine (se spune)
va exista intotdeauna o Europa sau o Mare Rosie.
Limba in care gandesc eu cuvantul moarte
nu este si limba in care gandesti tu cuvantul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va desparti si mai mult maine.
Iata de ce, cu toata intunecimea trecutului nostru
pe care il desfasuram acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
iti cer sa fugim in haul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii si parul tau rosu
vor intelege desigur si vor iubi
limba sanilor mei

intre care va innopta si atunci moartea.