joi, 29 aprilie 2010

Cînd liliacul va-nflori din nou...


...de mine nici nu vei mai şti...
Şi liliacul a înflorit.
Din nou.


Georg Trakl : Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalţă în sunete argintii,
Unde-s pietre şi stele.

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,
Băiatul priveşte cu ochi de cristal,
Se trezeşte înfloritul vînt, cîntec de pasăre asemenea morţii,
Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;
Şi luna
Căzînd cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.
__________________________________________________


marți, 27 aprilie 2010

Georg Trakl : Cîntec de seară

Seara, cînd umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Cînd însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cînd îţi prindeam mîinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuşi, cînd întunecata armonie bîntuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.
_________________________________________________

miercuri, 21 aprilie 2010

Primăvara la Hunedoara

Andrei PLEŞU : Note, stări, zile

"Cînd călătoreşti cu bani măsuraţi şi aloci fiecărei zile o sumă fixă, pe care te străduieşti să nu o depăşeşti, ai, în fiecare dimineaţă, bucuria de a dispune din nou de suma întreagă, cea care se epuizase în ajun. Aşa îmi închipui iertarea creştină. După fiecare bilanţ perdant, ţi se dă şansa să o iei de la început. Fiecare zi de după păcat (şi de după iertare) reîncepe în puritate".

(din revista "DILEMA VECHE" unde puteti citi intregul articol)

miercuri, 14 aprilie 2010

Moartea...

"Moartea e un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de cîte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfîşie sufletul de teamă, jale, disperare.
Toate raţionamentele se sfîrşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mîngîiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumînarea asta în mînă, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gîndul nopţii veşnice".
(Henryk Sienkiewicz)

Nicolae Labiş : Confesiuni (fragment)

Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit cînd toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purităţi de pîclă strînsă sub lăcate,
Şi vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi eşti alături încă. Pînă cînd?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.
_______________________________________

vineri, 9 aprilie 2010

Anna Ahmatova : Cîntecul ultimei întîlniri

Stă pieptu-mi gata să se frîngă,
Fără putere, îngheţat,
Mănuşa pentru mîna stîngă
Pe mîna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sui un munte, îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
"Hai, mori cu mine! " toamna-mi spuse
Ţinîndu-mi calea sub un tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi..."
Răspuns-am tristă: "Şi pe mine!
Cu tine-odată voi muri".

Aceasta-i ultima cîntare.
Priveam spre casa de cîndva -
Gălbuie şi nepăsătoare
Lumina-n dormitor ardea.

1911

(traducere de Madeleine Fortunescu)

marți, 6 aprilie 2010

Alexandru Andriţoiu : De dragoste

O, mai cu seamă seara te iubesc,
cînd lucrurile par nedesluşite,
cînd porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iedera începe să palpite,

cînd arborii-s mai tainici şi mai mari
şi cînd se-aud fîntînele mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.

Arată-mi-te iarăşi respirînd
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrînt,
căci mări şi lacrimi sînt, la fel, sărate.

Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hîrtie.

E seara dulce ca un elixir
şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai străluceşte, vrînd să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

joi, 1 aprilie 2010

Arvo Pärt : In principio erat Verbum (Ioan 1:1-5)



In principio erat Verbum, et Verbum erat apud Deum, et Deus erat Verbum.
Hoc erat in principio apud Deum.
Omnia per ipsum facta sunt: et sine ipso factum est nihil, quod factum est.
In ipso vita erat, et vita erat lux hominum: et lux in tenebris lucet, et tenebrae eam non comprehenderunt.
____________________________

Demostene Botez : De Paşti


Îmi amintesc de Paşti, la noi acasă:
O zi de Primăvară, luminoasă,
Cu adieri de aer parfumat,
Cu sunete de clopote pe sat.
Îmi amintesc de-o linişte deplină,
De vişini înfloriţi într-o grădină,
De flori de zarzări care s-au desprins
Şi au căzut, de parcă ar fi nins.
Zburau prin flori albinele uşoare
Ca nişte stropi de aur rupţi din soare,
Şi-n liniştea aceea din grădină
Era ca un concert de violină:
Parcă-mpleteau deasupra mea în zbor
Un nevăzut hamac fermecător...
Era aşa senin şi-aşa de bine !
Şi mă temeam de roiul de albine.

Îmi amintesc de oamenii din sate
Cu haine noi şi feţe luminate,
Cum s-adunau la-ncrucişări de drum,
La sfaturi lungi.. de parcă stau şi-acum.
Şi-mi amintesc de-o droaie de copii
Cum alergau de veseli şi zglobii
Pe un tăpşan alăturea de sat,
Pe care-am fost şi eu şi m-am jucat...
Era-n cerdac la noi atîta soare,
Era-n pămînt atîta sărbătoare.

Şi tremur tot cînd îmi aduc aminte
Că port în minte-atîtea dragi morminte.
De-atunci muri şi tata, şi-am plecat
Noi toţi copiii de-acolo din sat,
Dar simt şi azi în mine, luminoasă,
O zi de Paşti, demult, la noi acasă;
De cîte ori e-April şi zi cu soare
Îmi amintesc... şi sufletul mă doare.
_____________________________