duminică, 30 mai 2010

Armand Amar : "Le premier cri" (2007)



Sinead O'Connor interpreteaza piesa "A New Born Child" care face parte din soundtrack-ul filmului "Le premier cri" (2007), compozitor Armand Amar.

sâmbătă, 29 mai 2010

Eleni Karaindrou în concert (Atena, 2005)



Marin Sorescu : Prizonierul din cafea

Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Cînd se amestecă norul cu ceaţa. Undeva sus
(Pe la mijloc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.

Stau cu un pahar cu "toc înalt" în mînă
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sînt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit,
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
"Or să creadă că e patriotică". Şi ce, nu e?
Mă gîndesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii pentru vecie.
Sînt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stînci,
Plătim cu aceste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, înviaţi cu apă şi înfăşuraţi în trei cearceafuri)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei -

Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearceafuri, perne -
ce voiam să spun? Asta. Atît.
"E foarte bine". "Bineînţeles".

joi, 27 mai 2010

Dementă liniştea aceasta...



...
Minunată poate fi,
dementă liniştea aceasta,
minunat gîndul meu
închis în zale de sticlă.

(Marius Robescu : Cristal)

Eleni Karaindrou : The Weeping Meadow (2004 OST)

Regia: Theo Angelopoulos.
(Konstantinos Raptis | Vangelis Skouras | La Camerata, Athens)



"The Weeping Meadow is an excellent piece of work, with compelling writing for string orchestra and solo performances by the accordion, violin, cello and the Constantinople Lyra, brilliant and colourful melodies and memorable themes; music sad, tragic and solitary that takes the listener on a magical, silent and slow inner journey. One of the best scores I've ever heard and definitely the best work by Eleni Karaindrou, this is surely a must for all the lovers of serious music. A genuine masterpiece!"( Demetris Christodoulides)



duminică, 23 mai 2010

Umor (?)

Ministerul Economiei a emis deja un proiect de lege prin care îi asigură pe toţi românii că, după ce va trece criza ecomonică, vom avea cu toţii o mică avere!
Condiţia esenţială este aceea ca, la începutul crizei, să fi avut o avere foarte mare.

duminică, 16 mai 2010

Eleni Karaindrou : Ulysses' Gaze

Regia Theo Angelopoulos, cu Harvey Keitel, Maia Morgenstern si Erland Josephson.



Muzica semnată de Eleni Karaindrou nu doar însoţeşte imaginile unui film, ea este un element esenţial al acelui film, "răneşte şi eliberează", creează noi imagini şi idei care contrapunctează sau se adaugă acţiunii filmului. (George Monemvasites)
"Eleni's music represents the blood not shed on the screen. Her constant presence...reveals something deeply spiritual beneath the lyricism". (Nikos Triantafillides)

Mircea Cărtărescu : Tu, Nichita...

"Cînd am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încît vreo jumătate de oră
n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
"Bătrîne, gata!" mi-a spus pînă la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrîne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi cîteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zîmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrîne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita".
_____________________________________________

Nichita Stănescu : De dragoste

Mircea Cărtărescu : Cînd ai nevoie de dragoste
_____________________________________________

sâmbătă, 15 mai 2010

Mircea Cărtărescu despre virtual şi real

Doru Iftime, redactor-şef la revista "The One", i-a luat un interviu lui Mircea Cărtărescu din care am extras fragmentele de mai jos. Interviul îl puteţi citi integral aici: Facebook, cărțile și Cărtărescu.
Doru Iftime: Cum de nu ești pe Facebook?
"Am fost o săptămână, acum câteva luni.
M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce
s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.
E un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieţi cu mult mai autentice decât avem noi acum".
Doru Iftime: Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis.
"Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.
Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume".

miercuri, 12 mai 2010

O (foarte) tînără prozatoare : Cipriana Barna

Redau aici această excelentă bucată de proză, pe care o găsiţi pe blogul "My life, my love" al foarte tinerei mele prietene, Cipriana (16 ani !):

Se`aşează linişti printre timpuri.

"Începuse să plouă când a trecut pragul. Fusese o dimineaţă prea liniştită pentru soarele de afară, era şi cazul să cadă apă peste verdele crud, să calmeze orizonturile. Primăverile nu cad, ele doar urcă, ţintesc înălţimile nebănuite. De asta mi-e mie teamă primăvara, că nu ştiu niciodată la ce altitudine mă voi trezi dimineaţa. Nu era chiar un copil, era o domnişoară cam prea decentă. De unde naiba atâta decenţă, nu auzise de non-conformism? De fapt, astea două nici nu sunt antonime. Aflase de curând că e mijlocul lui mai şi se înspăimântase de trecerea timpului. Dar care e rostul fricii de lucrurile fireşti, în cursul cărora nu putem interveni nicicum? Se temea degeaba.

S-a împiedicat pe drum spre casă. Nu ştia cum e să aluneci în vârtejuri albastre, dar venise primăvara, deci a aflat. Îi răsuna mereu în minte acel nume ca un cântec. Si, mi, la… Ce melodie ascultase înainte să plece? Dacă va fi fost ultima pe care o auzise în viaţa ei care abia începuse, de nici douăş’ de ani? Ei, prostii! Timpul se opreşte şi în loc dacă vrei.

Am ajuns în seara zilei care a început cu o dimineaţă plină de linişte. Înaintea ei, trecuse un timp, de atunci până acum s-a strecurat şi un al doilea, iar până mâine cine ştie ce va fi? Mai sunt doar două zile până la jumătatea de veac. Dumnezeule, dar oamenilor pe care îi iubim le este interzis să fie bătrâni!

Dacă ar fi să aleagă, care i-ar fi decizia? O linişte în schimbul a două timpuri sau un timp în schimbul a două linişti? Când era liniştită trecea un timp, nu două, deci nu ar fi un târg corect. A coborât din copac, a turtit câteva sute de fire de iarbă/pas şi a hotărât că e mai rezonabil să facă un pas da şi unul nu. Curgeau din două-n două râurile din valea gălăgioasă şi nimănui nu-i păsa. Pentru că era linişte, nu timp. Dar la reflux, când liniştea s-a retras lăsând loc timpului, s-au prăvălit deodată toate sunetele şi toate culorile şi toate iubirile [fiecare cu împlinirea sau eşecul ei] în haosul ăla… ăla dinainte de lumină! Şi printre toate, care urlau neobosite şi se roteau nebuneşte pe lume, doar ea zăcea liniştită. În iarbă, mâncând ciocolata dătătoare de fericire. Ciocolata cu lămâie din 13 mai anul trecut. Chiar dacă fusese zi de post.

Căci, cum spuneam, începuse să plouă atunci când a trecut pragul."

"Dracula" si... Philip Glass



Filmul "Dracula"(1931) al lui Ted Browning beneficiază de o nouă coloană sonoră semnată de Philip Glass care o şi prezintă în turneu cu Kronos Quartet şi Michael Riesman.

vineri, 7 mai 2010

Marius Robescu : Cristal

Ceva de fructe roşii, de frunza mărului,
de apă luminată.
O goană rece de aripi,
ochiul salciei asupra
grumazului tău.
Patimă fără trecut,
ce pot spune
să-mi pară bine?
Pereche nemişcată îţi sunt
şi nu-ţi cer să te-nduri
şi nu vreau să te iubesc acum.
Minunată poate fi,
dementă liniştea aceasta,
minunat gîndul meu
închis în zale de sticlă.

_____________________________

Despre poetul Marius Robescu scrie Florin Mugur:

" << Şi cum oare se termină toate acestea? / Te surprinzi într-un colţ / plîngînd de bucurie în hohote: / neîntrerupt îţi bate inima în piept ca într-un perete.>>
Nu plîngem întotdeauna de bucurie. Marius Robescu, autorul acestor versuri, Marius Robescu, omul perfect echilibrat (şi perfect dezechilibrat, ca orice mare poet) s-a stins la 42 de ani.
Se va scrie şi de azi înainte despre opera importantă a lui Marius Robescu. Poeziile lui întrerup nişte lungi şi străvezii tăceri ale unui bărbat tînăr, căruia îi simţeai cu intensitate prezenţa
într-o cameră plină de agitaţie tocmai pentru că ştia să se sustragă tensiunii, să se adune în sine şi să tacă. Nu era o tăcere elocventă, cu subînţelesuri, o tăcere bubuitoare de sensuri ascunse. Nu. O tăcere naturală.
Marius Robescu era fratele meu întru milă. Milă faţă de cei ce caută acolo unde nu e nimic de găsit. Milă faţă de tonţii solemni. (...) Mila lui era suverană şi retrasă, cu ochi imenşi, nevizitaţi de lacrimă."
(Florin Mugur - "Schiţe despre fericire", Ed.Cartea Românească, 1987, pag.294)

joi, 6 mai 2010

Spleen de mai

"Mi se pare mie sau e tîrziu?
Cum a trecut timpul!
Începe să fie tîrziu în mine.
Uite, s-a făcut întuneric în mîna dreaptă şi-n salcîmul din faţa casei.
Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse,
papucii de lîngă pat, cuierul, tablourile".

marți, 4 mai 2010

La mulţi ani, Altina !



Să fii fericită şi să ai parte azi şi mereu de zîmbetele celor dragi, de bucurii şi amintiri frumoase!

luni, 3 mai 2010

Primăvara la Boş



P.S. Cu mulţumiri prietenei mele R. pentru găzduire.

Daniela Crăsnaru : "Marele premiu"

„Pe Goange nu-l recunoscuse din prima clipă. Şi cum era să-l recunoască, aşa dolofan, cu mustaţa curgîndu-i peste colţurile gurii, cu haina în carouri mari gata să plesnească pe el, cu începutul de chelie inabil mascat de şuviţele de păr adunate de la tîmple spre creştet. Cine ar fi zis, acum douăzeci de ani, la banchetul de la terminarea facultăţii, că băiatul frumos, înalt şi subţire, după care se dădeau în vînt cel puţin jumătate din fetele de la filologie, va semăna
într-o zi cu individul ăsta durduliu, fălcos şi, ce mai, pe jumătate chel? Şi nu că va semăna, dar că va fi chiar el. Aşa e după douăzeci de ani. Unii se mai îngraşă, alţii se mai scofîlcesc, alţii mai mor. Cine se hotărăşte să vină la o întîlnire dintr-asta trebuie să se aştepte la orice. Cît despre fete, să nu mai vorbim. Cu ele era o adevărată tristeţe, ca să nu zicem tragedie.
Se pupau toţi, care cu care, într-o efuziune firească (mulţi nu se mai văzuseră de atunci, de la repartiţie), fără să ştie prea bine cine pe cine pupă.
- Eu sunt Doiniţa, mă! Ce, nu mă mai recunoşti? Hai că eşti bine! Fă-mi şi mie un compliment, zi-mi că nu m-am schimbat ca să te plesnesc cum te-am plesnit în doi la gramatică comparată cînd am pierdut parţialul din cauza ta. Doiniţa sunt, mă, şi ea e Luci, să nu-mi zici mie că n-ai recunoscut-o din prima clipă, că-mi pierd orice încredere în bărbaţi.
Da, era chiar Luci, fata (fata?) uscăţivă cu ochelari de vedere cu şdemii de dioptrii pe ochii ei cu pleoape albăstrite (ah, ochii ei care, da, sigur, cum era să uite, îl îmbolnăviseră o vară întreagă în practică la Cobadin).
- Parcă ce, mă, continuă Doiniţa, tu crezi că ai rămas la fel? Şi nu mă mai privi zăpăcit, aşa, că ne complexezi şi măcar dacă tot ne pupăm, ţoc-ţoc, frăţeşte, să ştim naibii care suntem, aşa că vino-ncoa’, maestre, să ţi-i prezint eu pe toţi, că eu am memorie bună, dacă vrei îţi spun pe diafară primele trei cursuri de la slava veche, şi de la dialectologie, şi de la ce nu-ţi mai luai tu notiţe, că le luai gata scrise de mînuţa asta, care ia uite cum s-a umflat de la spălat scutece şi desuuri masculine şi de la alte chestiuni plăcute, pe care trebuie să le rezolve în douăzeci de ani o intelectuală cu mînuţele ei, maestre.
(…) Doiniţa turuia cu o poftă nebună, şi vorbele ei aveau un soi de agresivitate tristă de care, probabil, nici nu-şi dădea seama – căci ce rost ar fi avut acum şi aici, în restaurantul categoria lux, închiriat pentru o seară, o astfel de şarjă amical-ironică, fără nici un alt efect decît, eventual, stînjeneala celor de faţă?”

(Daniela Crăsnaru : „Marele premiu”, 1983, Editura Eminescu, Bucureşti, pag. 82-83, 85)

Georg Trakl : Inima

Albă se făcu lîngă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lîngă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul
Frunziş de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
Fumegînd de sînge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pîndeşte un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de palide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.
____________________________________________