vineri, 31 iulie 2009

Wassily Kandinsky (1866-1944)

Marin Sorescu : Peisaj

Nici un semn bun. Şi de trei ori mai mare
Efortul de a face un biet pas.
Aceasta-i Valea Plângerii în care
Un singur călător a mai rămas?

Şi te cuprinde-un fel de disperare.
Ai vrea să strigi şi vezi că nu ai glas.
Vei fi, la rândul tau, sperietoare
În locu-acestui blestemat popas.

Pe la răscruci, saluţi albite cranii,
Rânjind absent, în peisaj de var,
Ca pată de culoare-un corb măcar
Ai vrea, sub orizonturile stranii.

Încalecă pe spaima ta, voinice,
Dă bice, cât mai poti scăpa. Dă bice!

_______________________________________

miercuri, 29 iulie 2009

George Ţărnea : Scrisoare de bun rămas



Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut
Asculta-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu pân-la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine-a pierdut şi cine-a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt...
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.
__________________________

29 iulie: evenimente la zi de-a lungul timpului...

Evenimente
1848: În parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în faţa unei numeroase asistenţe, după ce s-a citit noua Constituţie, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluţiei paşoptiste "Deşteaptă-te, române".

Naşteri
1895: Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist şi eseist român (Muşcata din fereastra, Ciuta)
1912: Nicolae Steinhardt, călugărul de la Rohia (Jurnalul fericirii).

Decese
1851: Ion Catina, poet şi jurnalist român.
1856: Robert Alexander Schumann, compozitor german.
1890: Vincent van Gogh, pictor olandez .
1897: Ştefan V. Vârgolici, critic literar, traducător şi publicist român.
1970: Ionel Perlea, compozitor şi dirijor român.
1976: Octav Dessila, prozator şi dramaturg român.
1983: Luis Buñuel, regizor spaniol.
1992: Lucia Demetrius, prozatoare, poetă, traducătoare şi autoare dramatică româncă.
______________________________________________________________

Vorba scriitorului: Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte (Andrei Mureşanu).
_______________________________________________________________

Tudor Gheorghe : Rondelul rozelor ce mor



Alexandru Macedonski

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine —
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot, se simte un fior.
O jale e in orişicine.
E vremea rozelor ce mor —
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor... —
E vremea rozelor ce mor.
____________

duminică, 26 iulie 2009

Nina Cassian : Îndrăgostiţii cei laşi

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt şi ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec şi se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile ...

Iubirea noastra cea mare
a rămas închisă-n sărutare,
de buzele noastre strivită,
ca fluturele mort în crisalidă.

Prea blânda-s cu noi ! Am trait ca doi monştri
pe spinările tinere-ale anilor noştri.
Din mierea lor, din gingaşul lor stup,
ne-am îngrăşat la suflet şi la trup
şi-acum târâm greoi, bucată cu bucată,
ceara suavă-a casei de-altădată ...

Nu, noi cei laşi n-ar trebui să iubim !

Ne-nfricosam pe pământ şi ameţim pe-nălţimi
domesticim suferinţa, o facem câine de curte,
pentru speranţă ni-s bătăile inimii prea scurte ...
Vezi-le cum trec şi se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile ...
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celălalt - şi ne-apropie de moarte.
_____________________________________________________

Lucian Blaga : Încântare

Domniţă din ţara bârsană,
lumină sunt, inimă, rană.

Trimite-ţi-aş veste să ştii
veninul cu ce bucurii

pe masa-mi s-amestecă-n cană,
Domniţă din ţara bârsană.

Din visuri născute în zori
trimite-ţi-aş negrele flori.

Dar teamă îmi e că le pui
la soare-n răscrucea oricui.

Ramâie, ah, toate în umbră.
Invoaltă minunea lor sumbră

să crească sub stea năzdrăvană.
Lumină sunt, inimă, rană.

(1941)

vineri, 24 iulie 2009

Vanessa Mae : Destiny

Nichita Stănescu - * * *

Ţi-am meşterit bănuţi de fier,
să-mi vinzi un ceas din sânii tăi
zbucnind în vine zurgălăi,
când flămânzeam de vis şi cer...

...Dar scaldă caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Şi inima ţi-ai semănat
în colbul plin de scremături.

Ţi-am bănuit arginţi cu zimţi,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flămânzeau o stea în dinţi.

...Dar vrăjitoare de nefiri,
descântece turnaşi în prag
Mi-ai dat fiertura de omag
să te descânt din amintiri...


Bucureşti, Joi 23 Decembrie 1954
(Publicată postum în Flacăra nr 13/ 30 martie 1984)

_______________________________________

joi, 23 iulie 2009

Romulus Vulpescu : În fiecare zi



În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare
Şi nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deşert de disperare.

Ne invadează lenea unui vis
Pe care îl anulăm cu o şovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor să admire.

Ne răsucim pe un aşternut posac
Însinguraţi în doi, din laşitate
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură, sărutările uzate.

Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă
Prea sceptici şi prea singuri, prea în pustiu
Ca să mai ştim că dragostea există.
___________________________________________

Tudor Gheorghe : Dans (versuri de Nicolae Labiş)



NICOLAE LABIS (1935 - 1956)

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi intinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznadejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Maine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
In nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...
_________________________________________

23 iulie, evenimente de-a lungul vremii

1601: Mihai Viteazul dictează memoriul către marele duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere, prima autobiografie din literatura româna.
1829: William Burt a conceput prima maşină de scris din lume
1859: A apărut, la Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, "Observatorul militar, diariu, politicu şi scientificu" (până la 3 decembrie 1859; din 22 iulie 1994 apare seria nouă).
1862: Serviciul de poştă a intrat în administraţia statului; s-a înfiinţat Direcţia centrală a poştelor. (23 iulie/4 august)
1968: Exercitând presiuni asupra guvernului liberal cehoslovac, sovieticii anunţă desfaşurarea, la scară largă, de manevre militare în apropiere de Cehoslovacia.

Naşteri
1888: Raymond Chandler, scriitor american, creatorul personajului Philip Marlowe, un detectiv diferit de imaginea standard.
1908: Elio Vittorini, scriitor italian.

Decese
1757: Domenico Scarlatti, compozitor italian.
1851: Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar paşoptist, autorul tabloului "România rupându-şi lanţurile pe Câmpia Libertăţii".
1957: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, prozator italian. A scris un singur roman, "Ghepardul".
1983: Georges Auric, compozitor, membru al grupului amical de muzicieni format în jurul lui E. Satie, denumit "le Groupe des Six" sau "Les Six". _______________________________________________________________

Vorba scriitorului: Nicăieri adevărul nu are o viaţă atât de scurtă ca în Sicilia (Lampedusa).
_______________________________________________________________

marți, 21 iulie 2009

Marin Sorescu : Hibernăm



Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase întâmplari, care se-ndepărtează.
Între vinovăţie şi-aşteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Aşteptăm cu mâna streaşină la inimă.
Şi ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
"Nu se lipeşte mâncarea de mine" - zici
Uite-aşa nimic n-are gust, când suntem despărţiţi.

Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Aşa trezeşti în mine speranţa.

luni, 20 iulie 2009

Philip Glass: The Poet Acts

Ana Blandiana: Cînd printre frunzele aproape reci

Cînd printre frunzele aproape reci
Te duc de mînă şi-ţi fac semn să taci
Să nu trezeşti în cuiburi puii infirmi
Părăsiţi de stolurile pornite spre sud,
Când pădurea se face luminoasă
Şi se poate vedea
Cu o sfîşietoare claritate
Cerul de la marginea copacilor,
Cînd fiarele dezvelite
De zborul frunzişului
Foşnesc şi îşi schimbă culoarea,
Suntem legaţi unul de altul
Şi necunoscuţi
Cum numai un ochi
Este legat de celălalt ochi,
Cum un ochi îi este necunoscut
Celuilalt.
Jumătatea de lume pe care o văd
Se chirceşte sub scutul pleoapei...

Philip Glass: The Hours (la pian Branca Parlic)

Nichita Stănescu : Cântec (nou) de lună nouă



Încet, sub paşii ceasului venit,
se şterge sur, noptire-albastră
...şi tot mai e ceva neîmplinit
şi singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
dar îţi răsună în ureche
pe după ceţuri, luna lunecând

Nelinişti vechi şi glasul lor hoinar
spre neştiut încet ne mână.
Ne-oprim o clipă ... apoi mergem iar
prin ceaţa udă, mână-n mână...

duminică, 19 iulie 2009

Ana Blandiana : Fără tine



Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
____________________________________

vineri, 17 iulie 2009

Marin Sorescu : Presimt...

Presimt ca o să am o zi cam proastă.
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
De altfel, zarea va rămâne-albastră
Şi Ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră
În care stă pe gânduri Dumnezeu.
Şi iată vine pasărea măiastră
Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană...
Şi cui să-ncredintez această pană?
Cum să te iau, durere, să nu dori?

_______________________________________

Andrei PLEŞU : Brancardierul român

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Brancardierul român
(articol apărut în revista "DILEMA VECHE", nr.282/12 iulie 2009)

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.
În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.
Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.
______________________________________________

joi, 16 iulie 2009

Tudor Gheorghe : Valţul rozelor



Alexandru Macedonski : Valţul rozelor

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le şopti cu voce lină,
De dorul lui le spuse apoi,
Şi suspină - cum se suspină.

Albeaţa lor de trandafiri
Zâmbind prin roua primăverei,
La mângâierile-adierei
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunei,
S-au dat in braţele minciunei.
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ - din ce in ce mai tare.
______________________________________

miercuri, 15 iulie 2009

A l'ombre des jeunes filles en fleur

Ana Blandiana : A fi sau a privi

Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.
_______________________________________________________

marți, 14 iulie 2009

14 iulie : Ziua Naţională a Franţei


Isidore Pils: Rouget de Lisle, compozitorul cântecului La Marseillaise, îl cântă pentru prima oară în casa primarului din Strasbourg, 1849, Musée historique de Strasbourg.

Allons enfants de la Patrie,
le jour de gloire est arrivé
Contre nous de la tyrannie
L'étendard sanglant est levé.
L'étendard sanglant est levé:
Entendez-vous dans nos campagnes
Mugir ces féroces soldats!
Ils viennent jusque dans vos bras
Égorger vos fils et vos compagnes.

Refren:
Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu'un sang impur
Abreuve nos sillons




Que veut cette horde d'esclaves
De traîtres, de rois conjurés?
Pour qui ces ignobles entraves
Ces fers dès longtemps préparés
Ces fers dès longtemps préparés
Français, pour nous, Ah quel outrage
Quel transport il doit exciter!
C'est nous qu'on ose méditer
De rendre à l'antique esclavage

Refren

Quoi! Des cohortes étrangères
Feraient la loi dans nos foyers!
Quoi! Ces phalanges mercenaires
Terrasseraient nos fiers guerriers.
Terrasseraient nos fiers guerriers.
Grand Dieu! Par des mains enchaînées
Nos fronts, sous le joug, se ploieraient.
De vils despotes deviendraient
Les maîtres de nos destinées

Refren

Tremblez tyrans, et vous perfides
L'opprobe de tous les partis.
Tremblez, vos projets parricides
Vont enfin recevoir leur prix!
Vont enfin recevoir leur prix!
Tout est soldat pour vous combattre.
S'ils tombent nos jeunes héros,
La terre en produit de nouveaux
Contre vous, tous prêts à se battre

Refren

Français en guerriers magnanimes
Portez ou retenez vos coups.
Épargnez ces tristes victimes
A regrets s'armant contre nous!
A regrets s'armant contre nous!
Mais ce despote sanguinaire
Mais les complices de Bouillé
Tous les tigres qui sans pitié
Déchirent le sein de leur mère!

Refren

Amour Sacré de la Patrie
Conduis, soutiens nos braves vengeurs.
Liberté, Liberté chérie
Combats avec tes défenseurs
Combats avec tes défenseurs
Sous nos drapeaux, que la victoire
Accoure à tes mâles accents
Que tes ennemis expirants
Voient ton triomphe et nous, notre gloire

Refren

Nous entrerons dans la carrière
Quand nos aînés n'y seront plus
Nous y trouverons leur poussière
Et la trace de leur vertus!
Et la trace de leur vertus!
Bien moins jaloux de leur survivre
Que de partager leur cercueil.
Nous aurons le sublime orgueil
De les venger ou de les suivre

Refren

luni, 13 iulie 2009

Aşteptarea (II)

Leonid Dimov : (În noaptea decolorată şi pustie)

LEONID DIMOV

În noaptea decolorată şi pustie
Se-aud trompetele de hârtie
Cumpărate de la moşi.
Priveşte cât suntem de frumoşi
Acolo-n vitrina fotografului de cartier,
Alături de măcelar, de fata popii, de bijutier,
Şi cât de bine ne-nţelegem, deşi suntem certaţi,
Sub becul de 1000 de waţi
Din dreapta sus -
Uite ne-au adus,
De la şcoală, fetele
Să le iscălim carnetele,
Uite-o şi pe baba din Avrig
Care-a murit astă-iarnă de frig,
(Neavând la îndemână alte fiinţe,
Fotograful a pozat-o vânzând seminţe),
Uite-l şi pe copilul acela cu balon,
Uite-l şi pe negustorul scăpătat, Milion...
Parcă se lasă o boltă de viţă plină
Peste toţi cei ce ne-am adunat în vitrină,
În costumaţii cadrilate cu nasturi de sidef -
Şi-mi miroase a pogribanie şi a chef.
__________________________________________________________________
Leonid Dimov (1926-1987) poet
- reprezentant al onirismului estetic in cadrul grupului oniric alături de Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Dumitru Ţepeneag, Emil Brumaru.
- debutează editorial la vârsta de 40 de ani, cu placheta Versuri.
- bibliografie selectivă: Pe malul Stixului(1968), Carte de vise(1969), Deschideri(1972), La capăt (1974), Spectacol(1979), Dialectica varstelor(1982)
__________________________________________________________________

vineri, 10 iulie 2009

MARIN SORESCU : Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Carora le placea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vieţii,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
___________________________________________________

Aşteptarea (I)

10 iulie, evenimente de-a lungul vremii...

Naşteri
1509: Jean Calvin, reformator religios francez.
1830: Camille Pissarro, pictor francez
1871: Marcel Proust, scriitor francez , ("În căutarea timpului pierdut")
1888: Giorgio de Chirico, pictor italian
1895: Carl Orff, compozitor şi dirijor german ("Carmina burana")
1951: Vasile Şeicaru, autor şi interpret român de muzică folk.

Decese
1096: El Cid, erou naţional spaniol (n. 1043)
1851: Louis Jacques Mande Daguerre, pictor, decorator francez, inventatorul daghereotipului.
____________________________________________________________________

Vorba scriitorului: Pe scriitori nu trebuie să-i cunoşti decât din cărţile lor (Marcel Proust).
____________________________________________________________________

joi, 9 iulie 2009

Nicu Alifantis: Vino noaptea (versuri Radu Stanca)



Radu Stanca

Numai noaptea

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!
______________________________________________


♫ Nicu Alifantis & ZAN: Vino noaptea (versuri Radu Stanca)

luni, 6 iulie 2009

Nichita Stănescu : Cântec fără răspuns

Andrei PLESU : Note berlineze

un text aparut in revista "Dilema veche", nr.280/ 28 iunie 2009.

"De aproape două luni de cînd sînt la Berlin, caut semnele crizei. Se simte? Nu se simte? O poţi adulmeca pe stradă, în magazine, în ziare, în politică? Evident, nu sînt bine plasat să văd corect: privesc din afară, n-am acces la detalii, la structurile şi evenimentele de profunzime. Pe de altă parte, la cît tapaj se face, ar trebui – chiar şi eu – să percep cîte ceva, să detectez adierea malefică, să identific toxina. Cinstit vorbind, nu simt încă mare lucru. În ziare, da. Subiectul e la ordinea zilei. Şi în politică. Se apropie alegerile şi tot ce are legătură cu falimentarea unor firme, cu ameninţarea şomajului, cu şubrezirea băncilor, cu preţurile şi impozitele se foloseşte masiv în campanie.
Protejăm Opel-ul? Doamna Merkel zice da, alţii zic nu. Susţinem marea linie comercială Karstadt? Va plăti partidul social-democrat (SPD) preţul crizei, pierzînd calificarea de „partid popular“? Eu însă, simplu trăitor sezonier în marele oraş, nu simt nimic. Autobuzele continuă să-şi respecte la centimă graficul de mers, magazinele sînt pline – aceleaşi magazine pe care le ştiu de ani de zile –, cafenelele şi restaurantele sînt abundent frecventate de clienţi bine-dispuşi. Noutăţile, cîte sînt, nu mi se par spectaculoase. Uneori, în cîte un supermarket, te frapează numărul scăzut de vînzători: altădată, după primii paşi, te abordau prompt ca să-şi ofere serviciile. Acum îi cauţi cu lumînarea. Vrei să întrebi ceva şi n-ai pe cine. La casierie se nasc mici cozi, unele lucruri sînt niţeluş mai scumpe ca de obicei. Pentru o masă bună, berlinezul preferă, mai mult, parcă, decît anul trecut, restaurantele mai ieftine. Nu ştiu dacă de sărăcie, din spirit de economie sau din zgîrcenie. În orice caz, o bodegă grecească, unde capeţi ouzo gratis, iar porţiile sînt enorme, devine alegerea optimă pentru cetăţeanul local, aflat „în criză“. Dacă ar trebui, totuşi, să enumăr lucruri ceva mai îngrijorătoare, m-aş opri la două: mai întîi şantierele stradale durează mai mult (probabil prin subţierea mîinii de lucru) şi apoi dimensiunile cîinilor de companie au scăzut vizibil. Pînă anul trecut, cîinii scoşi la plimbare erau impozanţi: întîlneai la tot pasul Dogul german, Cîinele Lup, Dobermann-ul, Setter-ul (Gordon), Greyhound-ul, Labradorul, Dalmaţianul, Afganul, Boxerul, Braque-ul. Dintr-odată, priveliştea parcurilor şi a străzilor s-a schimbat. Au cîştigat Cocker-ul, Basset-ul, Beagle-ul, Schnauzer-ul, Pudel-ul, Tekel-ul pitic, Chihuahua, Pekinezul, Bichon-ul, Foxul Terrier. Semn că nici criza nu e democratică şi unanimă. Unii pierd, alţii au dinainte marea ocazie."