sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Emil Brumaru : Cîntec de toamnă

Blînd clătinat pe marile cîntare
în toamna asta fără de folos,
Nemaiiubind, cu actele pierdute,
Eu, care nu mai ştiu să scriu frumos,

Şi-mi clipocesc în suflet untdelemnuri
Stoarse secret şi surde bulioane,
Renunţ; copilăros de ce să caut
Mingi chiflicite putred prin burlane?

Şi cărei vidme dulci i-aş mai trimite
Plicuri lipite cu albuş de ou?
Brumele-şi pun în pieptul meu urechea:
Lămpi moi se surpă c-un suav ecou...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Despărţire de o vîrstă



Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.

Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.

marți, 24 noiembrie 2009

Marin Sorescu : Şi visul meu...

Să-mi torni în somn cucută şi s-o beau
Şi visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”

Şi clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul îngheţase sloi.
Lungi ţurţuri zăngăneau în barba firii
Şi ne dădeam în scrînciobul uimirii.

Şi cu hîrzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoteam fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl ţineam în gură.

Şi rău de mare nu aveam. Doar greaţă
De ceaţă. Prin urmare rău de ceaţă.
Ieşeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Ţinându-ne cu mâinile de burtă.
______________________________________

Ovunque proteggi

duminică, 22 noiembrie 2009

Marin Sorescu : Profeţii mincinoşi

Profeţii mincinoşi îmi plac,
Pe luat aminte pus, pe-nvăţ,
Ascult şi tac, ascult şi tac
Acest delir şi-acest dezmăţ,

Din viitor, ca dintr-un sac,
Ei scot proorociri, c-un băţ.
Proorocirea lor e-un hăţ,
Care te poartă, după plac.
Va fi aşa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profeţii.
Şi ei sunt robii gurii, bieţii!

Eu stau in rând cu nătăfleţii,
Nu mă mai satur să mă-nşel.
În târg, sunt tot mai scumpi bureţii.
__________________________________

"O scrisoare pierduta" (premiera in 13 noiembrie 1884)

marți, 17 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Cîntec liniştit

M-aş mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aş mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor şi a potcoavă,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în piatra albă
şi mă sufoc în aerul de piatră albă.

M-aş mai uita la animalul gingaş
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaş
rănit mortal şi de mâncat,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat
şi mă înec, mă înec în animalul de mâncare.

Plouă, plouă cu mine
mă trag amintirile în jos
mă înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.
_____________________________

luni, 16 noiembrie 2009

Nicolae Labiş : Ceas greu



Doamne, cîtă tristeţe şi frunză!
Te dărui şi n-ai cui,
Te dărui nimănui.
Buzele se desfac zîmbind a milă,
Vinul gîlgîie-n silă.
O durere estompată şi surdă
Bîntuie inima mea.

Singurătatea vibrează-n timpane
Cu sunet de scoică,
E ceasul somnului.
Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea?
Altcineva.
Îţi vine să ţipi de mînie
Că nu simţi părere de rău!
Ceasul somnului. Ochi aţintit.
Orb, surd, cu voce anemică.
Plîns de neputinţă-n infinit.

duminică, 15 noiembrie 2009

Maria Tănase: Pînă cînd nu te iubeam



"Pîna cînd nu te iubeam" este un cîntec cules de Anton Pann şi publicat în 1852 în culegerea sa, "Spitalul amorului". Preluat şi popularizat mai tîrziu de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, cantecul a ajuns "pe mîna" Mariei Tănase şi a violonistului Victor Predescu. Acesta îşi acorda vioara în aşa fel încît să poată cînta simultan pe doua octave pentru a sublinia caracterul oriental al piesei.

Anna de Noailles : XXXIX

Doar tu, tu ştii, iubite, ce singură-s pe lume!
Şi de-am fost pururi astfel! Tu, Doamne,-ai fi aflat,
De nu cumva-n seninul zadarnic, sau prin brume,
Nu eşti decât un nume obscur şi luminat!

Mă însoţeau doar dorul de orice lucru poate,
Dispreţul vanităţii, o logică de fier,
O înfruntare-a vremii ce descompune toate,
Şi-apoi neantul, singur etern, neefemer;

Şi inima, de spaţiu mereu visând, semeaţă,
Dorinţa, ce spre oameni mereu mi-alunecam,
Şi spiritul năvalnic cu firea-i hrăpăreaţă,
Şi, rătăcind, visarea-mi, când mâinile-ţi ţineam...

(din volumul "Cinstea de a suferi")
____________________________________

joi, 12 noiembrie 2009

Raymonde Han : Cînd ninge

Cînd ninge pe cheiul pustiu
Aș vrea să știu să pictez.
Să fiu un artist chinez
Și cu cerneală de aur să scriu
Un poem despre zăpadă
Și despre o pasăre care s-a dus.
Să zugrăvesc o cracă de bambus
Împodobită moale, cu zăpadă.
Apoi poem și cracă pe hârtia de orez
Să mă împace și să meditez
Asupra morții care nu vine diferit
Cînd ninge sau cînd e prunul înflorit.

Cineva să spună: „e poetul satului,
Cînd se tânguie trestiile scrie
Și răvașul, împodobit de mâna lui,
Îl trimite prietenului din copilărie
Însurat într-o casă la margine de râu
Și care poartă pe zale și la brâu
Un rotocol brodat cu balaur.”

Cînd ninge, aș vrea să-mi fie cerneala de aur.

______________________________________________

miercuri, 11 noiembrie 2009

Nichita Stănescu : Euridice

Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.

Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.

Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.

Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe - voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...

Culorile toamnei



luni, 9 noiembrie 2009

Nicolae Labiş : Ceas greu

Doamne, cîtă tristeţe şi frunză!
Te dărui şi n-ai cui,
Te dărui nimănui.
Buzele se desfac zîmbind a milă,
Vinul gîlgîie-n silă.
O durere estompată şi surdă
Bîntuie inima mea.

Singurătatea vibrează-n timpane
Cu sunet de scoică,
E ceasul somnului.
Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea?
Altcineva.
Îţi vine să ţipi de mînie
Că nu simţi părere de rău!
Ceasul somnului. Ochi aţintit.
Orb, surd, cu voce anemică.
Plîns de neputinţă-n infinit.
__________________________________________

George Bacovia : Decor


George Bacovia

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar:
Decor de doliu, funerar...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar...

Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...

În parc fantomele apar...

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu, funerar...

În parc ninsoarea cade rar...
_____________________________
(Din volumul „Plumb, 1916)

duminică, 8 noiembrie 2009

George Bacovia : Monosilab de toamnă

Florin Mugur ("Schiţe despre fericire")

Citeşti o poezie - şi e extraordinară, simţi, deşi nu înţelegi încă aproape nimic şi nu ai luat cunoştinţă decît de faptul că, uite, ai citit şi acum reciteşti o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e aşa şi nu altfel. Îţi trec prin cap cu blîndeţe gînduri nespus de banale, şi nu te grăbeşti să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înţelegi din prima clipă, îţi trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Şi citeşti iar poemul "Pretext de conversaţie" din volumul Constanţei Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porţelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din faţă/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deşi/ cu lume multă de babilon secret/ toţi vorbind unii cu alţii unii fără alţii/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca nişte ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deşert sărac sanatoriu în munţi/ chilie deşert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îţi iese în faţă oglinda/ ca o fiinţă care te pălmuieşte// l-aş fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toţi vorbind unii cu alţii/ unii fără alţii/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deşert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porţelan/ celorlalţi nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îţi sare în faţă/ oglinda ca o fiinţă şi te pălmuieşte blînd."
O lume de cuvinte: blîndeţe, toarte de porţelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile şi dureroasele probleme ale sfîrşitului de secol douăzeci decît smîngălind nişte cuvinte pe hîrtie şi obligîndu-le să scoată un fel de şoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversaţie", dar şi o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulţi vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) şi cu două personaje individualizate: poetul şi un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, niţel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" şi vede ceea ce altora le scapă, coroana de porţelan pe care o poartă poeta. Un lucru obişnuit, dar fără de care nu se poate trăi, aşa, pentru că nu se poate, pentru că în absenţa poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.

(din volumul "Schiţe despre fericire", Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pag.163-164)
_______________________________________________________

vineri, 6 noiembrie 2009

Mircea Ivănescu : parabolă



şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum
am fost într-un oraş pînă atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum

de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare
la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă şi o mare,

din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici

nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie aşa.
ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.
_______________________________

Muzica si dans pentru week-end

Cer de noiembrie la fereastra mea

Still falling...

Still falling
Breathless and on again
Inside today
Inside me today
Around broken in two
Til your eyes share into dust
Like two strangers turning into dust
Til my hand shook with the weight of fear
I could possibly be fading
Or have something more to gain
I could feel myself growing colder
I could feel myself under your fate
Under your fate
It was you, breathless and torn
I could feel my eyes turning into dust
Into strangers, turning into dust
Turning into dust
Turning into dust...

Geo Bogza : Nu credeam să-nvăţ ...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spînzurătoare.
Traiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tau, numele meu numeşte neantul,
Vînăt urcă din adînc valul marii, urlîndu-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

marți, 3 noiembrie 2009

Radu Cosaşu ("Meseria de nuvelist")

...M-am întins, foarte obosit, în pat, căutînd, cu mîna dreaptă, Monte Carlo. L-am găsit - din nou un Aznavour, era ora lui europeană,Napoleon al şansonetei cucerea străzile din Montparnasse pînă în Foişor, cînta imnul acela de politeţe a deznădejdii: "Il faut savoir, il faut savoir quitter la table atunci cînd amorul ţi-e păgubos..." De foarte multă vreme nu mai fusesem îndrăgostit. Am tras, cu stînga, o carte de sub stinghia interioară a patului - am tras-o din adînc, simţind la picioare cartonul roşcat al operelor lui Sadoveanu, am tras-o cu acea enervare pătimaţă a jucătorului care la orele 2 de dimineaţă cere, cu dreptul acordat de prea marile pierderi, o nouă distribuire a locurilor la masă, după care am filat-o, ducînd-o încet-încet, din întunericul depozitului ei spre veioză, să-i citesc titlul. Ce trăsesem? Era un semn bun sau rău?
Erau "primele iubiri", exemplarul dat cu dedicaţie de Labiş, la 10 octombrie 1956. Ceva, deodată, la acest ceas al nopţii, nu mai suna bine, în aceste rînduri, citite de nu ştiu cîte ori, ştiute pe dinafară, recitate pe dinăuntru în tăcerea unui neprihănit orgoliu: "Cu toată dragostea pe care ştie că i-o port..." Nu, aici nu era nimic, deşi "pe care ştie că i-o port" mărturisea un saţ al demonstraţiilor şi al dovezilor. "Cu admiraţie pentru atitudinea lui în general demnă". În general? De ce "în general"? Şi în amănunt? În amănunt, nu? Nu. Pentru prima oară observam acest restrictiv "în general", cu umbra densă şi înfricoşătoare a acuzaţiei din alternativa lui. Morţii au întotdeauna dreptate? Poate că nu, dar ceea ce Labiş îmi sugera, fără putinţă de a-l contrazice, era că demnitatea are amănunte care cer o altă socoteală şi o altă (sau nu) admiraţie decît generalităţile ei sumar acceptate. Am început să dîrdîi, în plină noapte de vară, cu un gest copilăresc am căutat la picioare buiota caldă pusă de mama la febră, ediţia definitivă Sadoveanu îmi transmise surîsul ei inoperant - o nelinişte stupidă mă cuprinse, incapabil s-o resping oricît de clar îmi era misticismul ei retrograd: Labiş aflase... În cinci ani, acolo unde era, aflase, aflase de noaptea mea la căpătîiul lui, la catafalcul lui, noaptea cu D. la Casa Scriitorilor, (...)

(din volumul "Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III)", Ed. Cartea Românească, Buc., 1980, pag.69)
_________________________________________________

Toamna la Boş


luni, 2 noiembrie 2009

Radu Cosaşu : Fluturele

Fluturele -
în versiunea celui mai fastuos basm din cîte cunosc -
fluturele visează să fie un fluture care adormind
pe un nufăr visează că e fluture. Nufărul visează în fiecare
noapte ca un fluture să-i mîngîie somnul în care
visează că e nufăr. Musca visează că într-o dimineaţă
s-a aşezat pe cornul unui taur care tocmai se pregătea
să intre în arenă. Taurul visează că prezidentul corridei
l-a transformat în iepure. Iepurele aleargă
toată ziua pe cîmp şi noaptea, adormind într-o grădină
de meri, visează că e fluture. Fluturele adoarme
pe paginile unei cărţi deschise. Cartea se închide.
E atîta pace în lume, iubito ! De ce n-o
vedem ? Toamna un toreador bătrîn îi spune
celui mai bun biograf al celui ce a spus pentru
prima oară omul este singurul animal care nu
acceptă să fie ceea ce este: o, visul meu cel mare
ar fi să pot cumpăra crescătoria taurilor care
m-au rănit cel mai adînc şi mai mult şi mai mult,
şi după ce aş ucide toţi taurii, toţi iepurii
şi toate muştele, să răstorn pămînturile acelea,
ale crescătoriei, să le ar şi să pun în ele
răsaduri de flori. Eu visez să-ţi pot cumpăra
flori trezite, dimineaţa, din coşmarul de a fi fost
iepuri ucişi de un toreador. În pacea insomniacă
a lumii, noi, picadorii, putem fără morgă să
ne imaginăm cămile calme păşind din nufăr în
nufăr, din flutur în flutur, spre un estuar danez.

(din Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita, Ed. Cartea Românească, Buc., 1978, pag.13)

duminică, 1 noiembrie 2009

La mulţi ani lui Salvatore Adamo !

Salvatore ADAMO la 66 de ani...

numără peste 45 de ani de carieră şi sute de cîntece din care nu puţine au devenit şlagare, păstrîndu-şi prospeţimea de-a lungul anilor datorită suflului romantic, versurilor expresive si timbrului său particular, uşor răguşit.

Foto: Anunţul concertelor pe care Adamo le va susţine la sala "Olympia" din Paris în 5 şi 6 februarie 2010, biletele s-au pus deja de mult în vînzare.



ADAMO: albumul "30 ans" (1993)


Acesta este albumul aniversar scos la împlinirea a 30 de ani de carieră, el conţine şlagărele semnate Adamo între 1961-1993. Enjoy !