luni, 24 ianuarie 2011

Pe cine şi cîte cărări las în urmă nu-mi pasă!

Pe cine şi cîte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume deşi cîteodată m-apasă
Sînt vesel chiar dacă ştiu bine că drumul se înfundă
Voi merge spre zare şi n-are decît să se ascundă.

Cînt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna cînd umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost şi nu e
Deşi tot mai rece şi singur cărarea mă suie.

Din cărţi nu rămîn cu nimic, nu mă învaţă
Decît frumuseţea pădurilor cîte-o povaţă
Mi-e sufletul pajişte, inima luncă şi vie
Tristeţile toate din lume mi-s scumpe, să vie!

Cînd beau din întinderi şi gust din încinse izvoare
Nimic nu mă îmbată mai mult decît umeda zare
De oameni mi-e drag cînd departe de ei ştiu că unde
Si unde o mînă învinsă de febră se-ascunde. 

Dar nu-i nici lumină si nu-i nici durere pe-aproape
De aceea m-aşez lîngă ţărmul cu vise şi ape
De aceea pe cine şi cîte cărări las în urmă nu-mi pasă
Şi-mi plac numai mie şi numai cu florïle-n casă.

Ducu Bertzi - Pe cine şi cîte cărări

vineri, 14 ianuarie 2011

Jeni Acterian : Jurnal (fragmente)

"Simt tristeţea pe care o răspîndesc ochii mei mari deschişi în obscuritate. Aş dormi să uit, aş dormi."


"Noaptea e splendidă, puţin cam răcoroasă. Se aude foarte bine un jazz, probabil de la un restaurant apropiat. De cîte ori am ascultat acest jazz cu ochii mari deschişi, în obscuritate, întinsă de-a lungul divanului? Am o impresie curioasă de bunăstare, dar şi de suferinţă. Aceste două impresii, care sînt poate opuse cînd priveşti din exterior, eu le resimt împreună. Şi în timpul acesta nu mă gîndesc la nimic, la nimic în mod continuu. Apoi frînturi de fraze apar, dispar. Cîte un zgomot rupe şi totuşi accentuează tăcerea. Colţul de cer sumbru decupat în fereastră şi cîteva ramuri vizibile care freamătă din cînd în cînd. Văd stele mici şi luminoase care scînteiază şi sînt albastre. Albastrul e culoarea pe care o iubesc cu frenezie, pînă la a-mi face rău. Nu ştiu de ce iubesc această culoare mai mult decît alta. De ce iubeşti ceva mai mult decît altceva? Iată. Stelele şi eu. Şi eu stau întinsă şi privesc stelele şi sufăr. Sufăr fără să mă gîndesc la ceva precis, în taină. De ce?"


(Jeni Acterian : "Jurnalul unei fete greu de mulţumit", Ed.Humanitas, Buc. 2007, pag.101, 103-104)

marți, 11 ianuarie 2011

Emil Botta : Spectacol

Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întîmplare cam abătută
şi un năpraznic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cît zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi inghiţea nămolul ;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi cînd căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii "dramatis personae".
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.


("Întunecatul april", 1937)

Emil Botta : O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecînd o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleştar,
dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

("Întunecatul april", 1937)

vineri, 7 ianuarie 2011

Marin Sorescu (29 febr.1936 - 8 dec.1996)

"Şi, totuşi, pe patul de spital, Marin Sorescu dictează cîteva poeme (...), impresionante prin stoicism şi seninătate. Curajul cu care şi-a acceptat moartea este uimitor pentru un om de la care ne-am fi aşteptat să se joace cu ea ca Ivan Turbincă, s-o păcălească şi s-o amîne. (...) Mereu imprevizibil, Marin Sorescu iese din scenă parcă împăcat cu sine, calm, detaşat, fără sfîşiere. (...) Omul, ca şi poetul, este o enigmă. Crezi că l-ai cunoscut pe cel dintîi. L-ai citit de zeci de ori pe cel de-al doilea. Ca să constaţi că nu ştii nimic, nici despre unul, nici despre altul. Moartea lui Marin Sorescu mă aruncă în perplexitate. Şi mă doare. Ce timpuri aspre, nemiloae, în care poeţii ne mor unul după altul!"

Nicolae Manolescu
în articolul-editorial "Ne mor poeţii" din "România literară", nr.50/18-24 decembrie 1996)
_________________________________________________________________

* * *

Arăt atît de îngrozitor
Încît pierd mult timp
Consolîndu-i pe cei
Care vin să mă vadă.

Ţipă, îşi pun mîna la ochi,
Blestemă.
"De ce tocmai tu?", se răstesc la mine.
Doamne, unde eşti, Tu exişti?

Eu încerc să le ridic moralul
- Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.
Săptămîna trecută arătam şi mai rău
Boala e boală, totuşi.
Face ravagii unde se încuibă.
Şi, la urma urmei, toţi murim
Şi, vorba lui Hamlet, "Dacă-i acum
Nu va fi altădată.
Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aş accepta senin, mioritic,
Chiar şi figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră.
Lumea suferă pentru mine.
"Curaj!"
Aud din toate părţile.
Şi eu ce pot face?
Îi consolez pe toţi, cum pot.
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun
Cînd rămîn singur.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Nichita Stănescu

Ziua alunecă, trăgînd după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi-mpins-o cu mîinile subţiri
pe care le-ai ridicat din îmbrăţişarea mea.

Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare scînteind,
în dreptul inimii,
cînd iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat şi mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.

Ziua alunecă spre cenuşiu, spre negru,
smulgînd frunzele şi tragînd de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
şi-un relief de munţi, întors spre noi,
izbucneşte deasupra, urcînd,
coborînd.