vineri, 28 noiembrie 2008

1 Decembrie : Ziua Naţională a României



Ziua Naţională a României (muzică folk: Tudor Gheorghe, Vali Sterian,Doru Stănculescu, Ştefan Hruşcă, Andrei Păunescu).




Recunosc că sunt un om pentru care ROMANIA este cea mai frumoasă ţară din lume, recunosc ca pentru mine limba română este cea mai frumoasă limbă din lume, recunosc ca patriotismul pentru mine este un sentiment asumat şi profund. Mă recunosc vinovată de toate aceste sentimente învechite, deloc "cool", dar asta sunt eu...

De Ziua Naţională a României vă doresc tuturor celor care vizitaţi acest blog să nu vă fie niciodată ruşine că sunteţi români, să fiţi mândri că avem o ţară frumoasă şi o limbă cu o mare capacitate de a exprima infinitele nuanţe ale gândului.

La multi ani tuturor românilor, din ţară şi din străinătate, care simţiţi româneşte şi visaţi în limba română !

Martha Bibescu (1889 - 1973)

Martha Bibescu alias Martha Bibesco (*28 ianuarie 1889, Bucureşti-†28 noiembrie 1973, Paris): romancieră, poetă, om politic şi memorialistă franceză de origine română. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezenţă de o mare nobleţe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, care a fost ministru al României la Paris şi ministru de Externe, şi a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soţia prinţului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles si preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale.
Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Mama sa, Smaranda Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovary avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe şi preşedinte al Senatului.
Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa |Ana de Noailles. Cumnatul său, prinţul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta editură politică sub titlul "Jurnal politic".

Georg Friedrich Händel : Sarabanda


Opera lui Georg Friedrich Haendel reprezintă, împreună cu creaţiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenţionale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor şi părţilor corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice şi interludiilor orchestrale, prin folosirea modulaţiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant şi intervenţiei soliştilor instrumentali sau vocali.


(1685 - 1759)

Elizabeth Barrett Browning ; Sonnet 43 - How do I love thee? Let me count the ways

How do I love thee? Let me count the ways.
I love thee to the depth and breadth and height
My soul can reach, when feeling out of sight
For the ends of Being and ideal Grace.
I love thee to the level of everyday's
Most quiet need, by sun and candle-light.
I love thee freely, as men strive for Right;
I love thee purely, as they turn from Praise.
I love thee with the passion put to use
In my old griefs, and with my childhood's faith.
I love thee with a love I seemed to lose
With my lost saints,—I love thee with the breath,
Smiles, tears, of all my life!—and, if God choose,
I shall but love thee better after death.

Rabindranath Tagore : Eu sunt

Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe , înainte
de a-i închide şi de a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub valul acestei certitudini: Eu sunt.

________________________________________________________________________________________________________________________________

joi, 27 noiembrie 2008

Mircea Cartarescu : Mendebilul

Cartarescu, Mircea - Mendebilul

Florenta Albu : Euri posibile

"Ceea ce lipseşte cuvintelor. Comunicabilul şi incomunicabilul cuprins în coajă, în miezul –atât la sută esenţă; restul, sonoritate frumoasă, gratuitate, răstălmăcire, neatenţie.
Seara eşti iar lângă sobă. Conversaţia cu flăcările. Monologul dialogat. Sămânţa unor euri posibile, descoperind înghiocarea şi dezghiocarea unui con de pin!
Căldura care te minte, te smulge din tine însuţi, te destăinuie şi ea te devoră!
Foc vorbăreţ, invitaţie la confesiuni, căldura aproapelui!
…Un timp ai fost puternic în singurătatea ta; te-ai ferit de limbuţi, de cei care atât de lesne se destăinuie pe ei, să te afle pe tine. Prin ani, ai evitat compania vorbelor, confesiunea timizilor, confesiunea orgolioşilor.
Învăţaseşi zgârcenia comunicării, asceza tăcerii, puneai la îndoială elocvenţa- ai fi putut să-i cazi în capcană; la şcoala cuvintelor, învăţai, pentru tine, preţul tăcerii.
Ai călătorit, ai distins valori ale comunicabilului-incomunicabilului; o limbă străină conţine tot atâtea sentimente tabu cât limba maternă. Te închizi cu focul, stai de vorbă cu flăcările, dialoghezi cu tine însuţi, devii mulţime de euri, afli despre tine atâtea surse asemenea; doar arderea în flăcări e alta, doar căldura, doar felul de-a lumina în toate părţile – flăcări, joc al tăcerilor cu alte rezonanţe, între patru pereţi.
A comunica, a fi, a fi ! – cum se răzbună cuvintele, deşi ele exprimă cel mai bine facilul, înţelesul relativ, coaja sonoră pentru miezul secătuit, în tiparele gramaticii, logicii, figurii de stil…
Scrie-le, fă-le jocul învăţat, bucură-te de artificiile, de licenţa poetică, de teatrul lor; foloseşte-le toate virtuţile şi minciunile frumoase, citeşte şi nu lăsa să fii citit. Aruncă în foc ceea ce te trădează. Conul pinului se deschide văpăi – iubeşte-mă! Şi-o oră e plâns, beatitudine, şoaptă şi patimă – şi-o oră-i cenuşă!
Ispititorule foc citindu-ne cu voce înaltă aproapelui – tu însuţi, ţie însuţi, cu tine – nu te încrede!
Testamentul acestui con de pin să-ţi fie învăţătură."

Gary Ryan : piese clasice interpretate la chitara




luni, 24 noiembrie 2008

To be free, to be wild...



Desen in penita.

MIKE OLDFIELD : To Be Free, to Be Wild


A venit iarna...

Ana Blandiana : Intoleranţă

Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.

Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.

Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.

Vreau tonuri clare,
Vreau să spun "fără-ndoială",
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.

Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

___________________________________________________________________________________________________________

duminică, 23 noiembrie 2008

ENYA : My ! My ! Time Flies



Marin Sorescu : Muntele

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul noptii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am facut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Cateodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

____________________________________________________________________________________

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Gabriel Garcia Marquez : Ultima scrisoare

(n.1927, Columbia), premiul Nobel pentru literatură în anul 1982 (pentru nuvele şi povestiri). Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate).

Gabriel García Márquez s-a retras din viaţa publică din motive de sănătate: cancer limfatic. Acum se pare că boala s-a agravat din ce in ce mai tare. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor şi admiratorilor lui şi, datorita Internetului, această scrisoare este acum făcută publică. Faţă de varianta găsită de mine pe internet, aceasta a suportat unele modificări pe care eu le-am operat ori de câte ori textul mi s-a părut stângaci, ininteligibil sau redat într-o limbă română neşlefuită. În plus am făcut corecturile necesare de ortografie şi gramatică şi am folosit diacriticele pentru ca textul să fie mai accesibil şi lucrurile pe care Garcia Marquez a dorit să le comunice să nu fie umbrite sau obscurizate de o scriere inadecvată.


"Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucaţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, înţelegând că, pentru fiecare minut în care inchidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş continua să merg când ceilalţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi aş şti să savurez o îngheţată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest şi m-aş întinde la soare, lăsându-mi la vedere nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul incarnat al petalelor...

Doamne, Dumnezeule, daca aş avea o bucăţică de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat, spunându-le că ei sunt prietenii mei preferaţi şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc!

Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea.

Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să traiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou-născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altul doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice.

Sunt atâtea lucruri pe care aş putea să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar mai servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că, din nefericire, voi fi murit.

Spune intotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Daca aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Daca aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta odată şi încă odată, până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu aş presupune, în mod stupid, că tu deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată o nouă şansă pentru a face lucrurile mai bine, dar dacă cumva greşesc, şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face placere să-ţi spun cât te iubesc şi că niciodată nu te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va mai fi niciodată, in mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai facut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi când ai fost prea ocupat ca să le îndeplineşti o dorinţă. Să-i păstrezi pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine; spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi poartă-te frumos cu ei, fă-ţi timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog", şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea necesare pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine."

vineri, 21 noiembrie 2008

Alexandru Andries : Ca nisipul femeile sunt


Bărbaţii-s făcuţi din carne,
Femeile - din oţel,
Ar fi trebuit să fie invers,
Dar Dumnezeu mai greşeşte şi el...

Femeile zic că-s din carne,
Bărbaţii că-s din oţel,
Şi de-aia e noaptea-ntuneric
Şi viaţa e un hotel...

Ca nisipul femeile sunt,
Le ia pe sus orice boare de vânt
Şi-napoi nu mai vin nicicând...
Ca nisipul femeile sunt!

Au camere mari, cu multe oglinzi,
Ca-ntr-o plasă în ele te prinzi...
Când sub pătura moale te-ntinzi
Nici nu ştii cât de adânc te prinzi!

Au ochi să te-oprească,
Şi-aceiaşi ochi să te gonească
Curând...
Ca nisipul femeile sunt...

____________________________________________________________________________________

joi, 20 noiembrie 2008

Demostene Botez - un poet aproape uitat...

Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).
A debutat în literatură în 1911, cu poezie publicată în revista ieşeană "Arhiva".
Din 1921, a aderat de cercul de la revista "Viaţa românească", care i-a publicat o mare parte a creaţiei sale. Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munţii, premiat de Academia Română.
A publicat multă literatura pentru copii şi a desfăşurat o bogată activitate de traducător. A fost o perioadă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.



Tristeţi atavice

Tristeţi adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuşti şi panoramă,
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;

Tristeţi de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleşte,
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;

Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură,
Cu cerşetori fără picioare
Ce cânta dureros din gură ;

Tristeţi de bărci ce balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;

Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare,
Visând seninătăţi de stânci
La uşa cuştilor murdare ;

Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine, -
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?..

____________________________________________________________________________________

Rănitul dintre linii

Ce plumb mă leagă de pământ
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt
Ce linişte-i în jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum.

Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgar de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gura atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se-audă niciun tun
Ce-nalt e cerul şi ce bun.

Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape
Cu ochii în eternitate
Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig
Aş vrea să mă ridic să strig
Cine-i alături şi ma cheamă,
mama...
_____________________________________________________________________________________

Mircea Bodolan : Rănitul dintre linii




_____________________________________________________________________________________
Singuratate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.


(“Cuvinte de dincolo”, 1934)

Lake of Tears - To Blossom Blue

video

Viorel Dragoş : fraze

dincolo de cuvinte
fiinţele lor
spuneau o altă
poveste

frumuseţea ei
îi speria

se apărau ridicând
ziduri

cuvintele din ziduri
construiau arme complicate
pe care le numeau
fraze

_____________________________________________________________________________________

miercuri, 19 noiembrie 2008

Ion Barbu : In memoriam

IN MEMORIAM

Stihuri pentru pomenirea unui câine nemţesc,
(e drept dăruit autorului de un prieten franc).
Crescut insă la Isarlâc.

Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,

Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!

Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
In cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai ?

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O sa-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!

Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
Să ţi-1 pup.
La ureche-apoi să-1 pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Si-am caintele amare.

Dar nu-ti arde de paduri
Si mai va pana-n calduri.
Vad acum ce sta sa zica
Botul tau. Stii vreo pisica!

Si tii minte ca mi-e draga,
Miorlaita, care-si baga
Prin camari, prin asternuturi,
Ochi-pucioasa, de te scuturi:

Dracu-aducator de boale,
Cald inel, cu blana moale
Si cu prefacut rasuflet
Ca pacatele din suflet!

Stai un pic,
Ca ma ridic
Si-i venim acum de hac!
Lasa numai sa ma-mbrac
Si-ti ajut sa urci in pom,
Caine vorbitor si om,
S-o dam jos din pom si craca,
Apoi - tava
Si-n tarbaca,
De trei ori de capul scarii
Sa-i frangem sira spinarii!

Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai
Precum stropi de apa rece
In copaie cand te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afara-n frig;
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ras al pietrelor de-a dura
Pe trei trepte de margean!
_____________________________________________________________________________________

Tudor Gheorghe : In memoriam (albumul "Primăvara", Electrecord,1976)


marți, 18 noiembrie 2008

Mircea Florian : Cu pleoapa de argint




Moartea are culoarea cărbunelui

Lucian Avramescu (Jurnalul Naţional/18.11.2008)scrie:

Toate clopotele politicii bat asurzitor. Doar plânsul văduvelor din Valea Jiului este înfundat. Au murit, la 1.000 de metri sub pământ, doisprezece mineri. Alţii paisprezece, în absenţa aparatelor fiinţei lor carbonizate şi nefuncţionale, respiră invenţii electronice pe cât de performante, pe atât de inutile. Politica este în doliu. De la Cotroceni trece prin ministere şi direcţii regionale ale cărbunelui şi se opreşte îndelung la Palatul Victoria.

Ai zice că, de la Traian Băsescu la Vosganian şi Tăriceanu, fiecare are câte un frate mort în măruntaiele pământului. Nu este firesc să meargă la locul unei asemenea nenorociri mai-marii politici? Este. Să prezinte condoleanţe, să scoată din buzunarele bugetului doi lei pentru fiecare viaţă de miner irosită. Altceva mă face să refuz spectacolul. Ştiu, între cei pomeniţi mai sus, cel puţin unul care n-a roşit în viaţa lui. Poate doar dacă îi administrezi sub pielea obrazului, cum zicea un celebru pamfletar român, o seringă cu sânge.

La Petrila, "în cea mai periculoasă mină" (există mine nepericuloase?), au murit oameni. Au mai murit şi altădată. Minele, care sunt nişte vizuini negre sub pământ, au înghiţit mereu vieţi omeneşti. În China parcă, au murit câteva sute de mineri într-un singur accident în 2005. În Rusia, la fel, acum ceva timp. Asta nu înseamnă că tragedia de la noi e mai puţin tragică. Fiecare mort, strivit în subteran, e un ţipăt de alarmă pentru o meserie în totul inumană.

Şobolani şi oameni, oameni şi şobolani. Iată o tovărăşie a supravieţuirii. Minerul lasă în galerie, din loc în loc, resturi de mâncare pentru hrana şobolanilor. În acest fel turmele flămânde de rozătoare nu-i atacă, iar vieţuitoarea cu păr şi coadă simte, cu câteva secunde înaintea omului, pericolul. Simte cutremurul şi fuge. Văzând şobolanii în alarmă, fuge şi omul. Şobolanul este un seismograf ieftin. La Petrila, şobolanii n-au mai simţit pericolul. Au fost arşi împreună cu oamenii. Am văzut un miner viu-mort scos la suprafaţă de ortacii lui. Avea culoarea cărbunelui. Moartea are culoarea cărbunelui. Părea un om în putrefacţie, dar omul respira. Pielea lui era ca a unui porc ars de Crăciun. Îl va mai putea salva minunatul meu prieten, Ioan Lascăr? Dumnezeu şi medicii fac uneori minuni, dar ceva îmi spune că numărul celor doisprezece va creşte. Am fost, ca tânăr scriitor, în mina Petrila să realizez un reportaj pentru televiziune. Eram curios şi avântat. Entuziasmul meu s-a turtit pe măsură ce galeriile deveneau tot mai strâmte şi întunecate, iar aerul mai irespirabil. O grindă metalică rotundă de grosimea piciorului meu a troznit ca un vreasc deasupra capetelor noastre. Metalul rupt atunci strălucea în beznă. Eram la 400 de metri sub pământ. În abataj, praful gros de cărbune îi făcea invizibili pe oameni. Am realizat în fugă câteva aşa-zise interviuri despre ce frumoasă este meseria de miner. Am ieşit jurând să nu mai intru în veci. Mineritul nu este o meserie de oameni, ci de roboţi. Am văzut în Germania un spital modern în care nişte cărucioare-robot cărau rufele de la un etaj la altul, intrau şi ieşeau din lifturi, cărau medicamentele de la farmacie la etajul sau la solonul unde erau chemate. Munca brută era făcută de aceşti roboţi. Doctorii şi asistentele se aflau lângă bolnavi.

Am auzit acuze aduse salvatorilor: de ce au intrat, de ce nu au aşteptat – cum scrie Regulamentul – 48 de ore, cine i-a lăsat? Cum cine i-a lăsat? Unii dintre ei îşi aveau prieteni rămaşi în adânc. Un ortac plângea spunând că el o să intre oricum pentru că fratele lui a rămas acolo. Salvatorul, din nefericire, a murit în a doua explozie, în timp ce fratele după care plecase a fost salvat. Destine, lecţii de omenie şi dragoste, eroism poate. Mizerie mai presus de orice. Mizeria unei meserii inumane. Cine este vinovat? Or fi, poate, şi vinovăţii. Vinovată este mina. De sute de ani, ea înghite flămândă vieţi omeneşti. Dacă nu vom găsi roboţi să lucreze în pământ, în aceste vizuini nenorocite, punându-i pe oameni să ambaleze cărbunele la suprafaţă, mina va mai înghiţi vieţi, va ucide în continuare. Mina este un blestem. Nici măcar sărăcia n-o justifică.

luni, 17 noiembrie 2008

PHOENIX : Cei ce ne-au dat nume...




Phoenix este cea mai titrată formaţie românească de muzică rock; a fost înfiinţată în 1962, la Timişoara.
Phoenix a fost deschizătoare de drumuri în muzica din România celei de a doua jumătăţi a secolului XX. Membrii formaţiei au abordat numeroase subgenuri ale rock-ului; traseul stilistic al formaţiei a pornit de la muzică beat, evoluând spre rock psihedelic şi de aici către hard rock, cu un număr de experimente de rock progresiv. În anii 1970 Phoenix a avut una dintre cele mai neaşteptate evoluţii, dând naştere subgenului rock numit etno rock (inspirat din folclorul românesc autentic, comparabil cu celtic rock-ul iniţiat de formaţia irlandeză Horslips cam în aceeaşi perioadă). Despre cum s-a făcut "trecerea" de la rock urban la rockul inspirat din folclor îşi aminteşte Nicu Covaci: "Suntem una dintre puţinele formaţii preocupate de etnia noastră. În anii '60 eram încă tributari muzicii vestice, cântam din Beatles, Rolling Stones, chiar şi compoziţiile noastre de atunci - de exemplu "Hei tramvai" - erau uşor spre Beatles. Am schimbat foaia din anii '70... "inspiraţi" de "iubitul conducător"."

Album de 60 minute cu muzică de cea mai bună calitate, comparabilă cu cea a oricărei formaţii rock celebre din lumea largă...






Membri actuali
Nicolae Covaci - chitară, voce (1962-prezent)
Ovidiu Lipan „Ţăndărică” - baterie, percuţie (1975-1978, 1980-1981, 1988-1998, 2001-prezent)
Ionuţ Contraş - manager (1998-prezent), backing vocals, percuţie (2005-prezent)
Cristi Gram - chitară, backing vocals (2004-prezent)
Bogdan Bradu - voce (2003-2004, 2007-prezent)

Foşti membri (selecţie)
Kamocsa (Kamo) Béla (1962-1970) - bas, baterie
Florin (Moni) Bordeianu (1962-1970, 1977-1978) - voce
Miti Cîmpan (1962-1964) - pian
Adi Pavlovici (1962-1963) - chitară, voce
Doru Creşneac (1963-1965) - chitară
Claudiu Rotariu (1963-1968) - chitară
Ioan (Pilu) Ştefanovici (1963-1968) - baterie
Günther (Spitzly) Reininger (1966-1971, 1974-1976) - pian, clape
Dorel Vintilă Zaharia (1968-1970) - baterie
Liviu Butoi (1970-1973) - oboi, flaut
Zoltan Kovacs (1970-1971) - bas
Cornel (Ţulă) Liuba (1970-1971, 1976-1977) - baterie
Mircea Baniciu (1970-1977, 1990-1992, 2001-2007) voce, chitară, tamburină
Valeriu Sepi (1971-1974) - percuţie
Costin Petrescu (1972-1975, 1990) - baterie, percuţie
Eugen Gondi (1975) - percuţie
Erlend Krauser (1976-1978) - chitară, vioară
Christoph Bank (1978) - bas
Bubi Dobrozemsky (1978-1981) - violoncel, voce
Ulli Heidelberg (1978-1980) - chitară, vioară, voce
Ivan Kopiloviċ (1978-1982) - armonii vocale
Meinolf Bauschulte (1979-1980) - baterie, voce
Tom Buggie (1980-1981) - bas
Sabin Dumbrăveanu (1980-1981) - violoncel
Dzidek Marcinkiewicz (1983, 199?-1999) - clape, bas, voce
Volker Vaessen (1992-1993, 1999-2000) - bas
Dragoş Bădoi(1992-1994)-solist vocal
Lucian Cioargă (1999-2000) - baterie
Tavi Colen (1999-2000) - voce
Alin Oprea (1999-2000) - chitară solo, voce
Malcolm J. Lewis (2000) - voce
Eugen Tegu (2001-2002) - bas
Josef Kappl - bas, voce, (vioară, blockflöte) (1971-1978, 1987-1991, 1994-1998, 2001-2008)
Mani Neumann - vioară, blockflöte (1979-1981, 1988-2008)

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Ce-ntuneric pe noi...

Acum mai bine de o jumătate de an am primit un mesaj de la LucasFolk din care am aflat că Emilian Onciu e grav bolnav. Mesajul era însoţit de o melodie foarte frumoasă, "Lumină să ai". În urmă cu o oră am primit un mesaj din care am aflat că lumina s-a stins în ochii lui Emilian Onciu...
După doar câteva minute un alt mesaj mi-a sosit, de la Ştefan, din care am aflat că s-a produs un accident grav la mina din Petrila. Sunt deja anunţaţi în acest moment 12 morţi. O seară foarte tristă, seara aceasta de noiembrie; 13 oameni au murit şi odată cu ei au pierit 13 lumi necunoscute, căci cu fiecare om moare o lume necunoscută...
Mi s-a facut frig brusc... atât de frig că nu am mai reuşit să mă încălzesc de atunci deşi am luat pe mine încă o haină iar caloriferele sunt fierbinţi; degeaba, frigul din mine nu are leac... Îl ascult acum pe Emilian Onciu, o voce caldă care nu mai există decât în înregistrări. Mi-e tare, tare frig şi pentru prima dată singuratatea este apăsătoare şi goală...

Am cules de pe youtube cele patru melodii pe care Emilian Onciu le-a uploadat în urmă cu un an (în contul lui scrie că ultima data a intrat acum 8 luni... 8 luni de suferinţă au trecut până în această seară...) la care am adaugat melodia "Lumină să ai". Dacă vreţi, il puteţi asculta şi voi.
Cuvintele nu mai au nicio valoare acum, în faţa morţii durerea este mută.


Emilian Onciu, o voce din departarea albastră...


O poezie celebră şi traducerea ei făcută de Google (Robert Frost : The Road Not Taken)

The Road Not Taken
by: Robert Frost

Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the tother, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy ans wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I -
I took the one less traveled by
And that has made all the difference.

From "You Come Too", 1916

Drumul nu luate

Două drumuri diferită într-un lemn de culoare galbenă,
Şi îmi pare rău, nu am putut atât de călătorie
Şi a fi unul de călătorie, de mult am fost
Şi de a-şi arăta cât de mult am putut
Pentru a aplecat-o în cazul în care în lăstar;

Apoi a luat tother, ca la fel de echitabil,
Si poate cel mai bine având cerere,
Pentru că a fost ierboase ans vrut purta;
Deşi ca pentru a trece că acolo
Le-au purtat cu adevărat despre acelaşi,

Dimineaţă, cât şi de faptul că pune în mod egal
În frunze nu au avut pas negru bătătorit.
Oh, am pastrat prima pentru o altă zi!
Totuşi, cât de felul de a conduce pe drum,
Dacă am îndoit vreodată că ar trebui să se întoarcă.

I se spune asta cu un suspin
Undeva ani si ani de aici:
Două drumuri diferită într-un lemn, şi am --
Am luat mai puţin de o călătorit prin
Şi toate că a făcut diferenţa.

From "You Come Too", 1916 De la "Prea vii", 1916

Recunosc că eu m-am amuzat copios citind traducerea şi recunosc că m-am simţit foarte bine dându-mi seama că nu va dispărea prea curând meseria mea (de traducător) câtă vreme, deşi se fac încercari aprige de realizare a traducerilor automate, ele dau rezultatul de mai sus. Eu nu cred că se va putea introduce vreodată într-un program infinitatea de contexte şi conotatii ale cuvintelor dintr-o limbă, nu ca inventar (asta se poate face) ci ca posibilitate de a selecta cuvântul potrivit în contextul dat. Aşa că... iată că am şi eu valoare ! :)

vineri, 14 noiembrie 2008

Dorothy Carter : L'amour de moi



Mediaeval Baebes o acompaniază în această splendidă melodie din sec. al XIII-lea pe cântăreaţa Dorothy Carter care avea 78 de ani în momentul în care a făcut această înregistrare...



L'amour de moi, s'y est enclose
Dedans un jolie jardinet
Ou croit la rose et le muguet
Y aussi fait la passerose

Ce jardinet est bel et plaisant
Il est garni de toutes fleurs
On y prend son ébettement
Autant la nuit comme le jour

Helas il n'est si douce chose
Que de ce doux rossignolet
Qui chante au soir et au matinet
Quand il est las il se repose

Ce jardinet est bel et plaisant
Il est garni de toutes fleurs
On y prend son ébettement
Autant la nuit comme le jour

Toamnă bogată

Mircea Dinescu : Cântec de inimă albastră

Mai ştii cum te strigam pe-atunci
“icoană cu picioare lungi”
veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine pînă-n rai

cu limba preschimbată-n bici
vânam pe coapse iepuri mici
vânam prin pulpe fân mieriu
erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi
acum de mine trag trei popi
carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcam

pe când mânzeşte muşti din cai
mie ţărâna-mi spune hai,
mie ulcica-mi spune blid,
iubire - măr rostogolit.

____________________________________________________________________________________________________

Adrian Jacota : Cântec de inimă albastră

Salvatore ADAMO : Mon pays (imagini din Romania)

video

joi, 13 noiembrie 2008

Entre San Juan y Mendoza / Cueca Chilena

Aceeaşi melodie în două interpretări diferite. Diferenţa între cele două interpretări e atât de mare încât această unică melodie pare să fie alta in cele două interpretări.
1.Los Paraguayos
2.Yma Sumak


Marin Sorescu : Segment

Eu voi începe să te uit
Spre nord.
Tu mă vei uita
Spre sud.

Mai întâi îţi voi uita
Sufletul
Care nu-mi va lua
Nici trei zile.

După aceea, ştiu şi eu,
Gustul părului tău,
Materia superior deghizată
Sub formă de gene.

Tu mă vei uita poate
De-andoaselea,
Cel mai greu îţi va fi să renunţi
La trecutul tău
Plin de înflorituri ca o stambă.

În orice caz,
Ne vom uita bine amândoi.

Apoi ne vom spăla pe mâini.


(din volumul "Suflete, bun la toate", 1972)
______________________________________________________________________________________

Crăciun în avanpremieră

Amintiri

Eu nu sunt o fană a muzicii de operă pentru că mie nu imi place să vad spectacole de operă. Am fost să văd câteva mari spectacole, printre cele mai celebre: Faust, Aida, Carmen, Traviata. Regret să spun, nu îmi place opera din simplul motiv că totul îmi pare fals, şi anume teatrul (sau mă rog, replicile necântate) e interpretat prost şi fals iar muzica, deşi superbă în cazul ariilor devenite de altfel separat celebre, e pentru mine tot o nereuşită încercare de a fi muzică clasică. De fapt, exact acest lucru nu îmi place: mixajul de teatru şi muzică clasică, pentru mine, poartă un gust puternic de fals. Dar ascult cu plăcere aceste arii celebre în condiţiile în care nu văd interpreta/ul. De pildă îmi amintesc cum ascultam, împreună cu tatăl meu, ore în şir, de fiecare dată când el cumpara un nou disc (de vinil pe vremea aceea...) cu o opera întreagă. "Traviata", cu Virginia Zeani in rolul principal, îmi va aduce întotdeauna în minte fotoliul pe care stăteam cuibarită cu picioarele strânse sub mine (a rămas poziţia mea preferată în timp ce citesc sau ascult muzică) privindu-l pe tatal meu care, asezat mai aproape de pick-up, pe un scaun, ca să îi fie la îndemână să schimbe discurile de vinil, era atât de fericit ascultând... Lui îi plăcea mult opera şi mergea sa şi vadă spectacolul pe viu. Dar această iubire a lui pentru operă e unul din puţinele lucruri pe care nu a reuşit să mi le transmită...

Eugen Jebeleanu : Tu eşti ca pasărea aceea

Tu eşti ca pasărea aceea,
care, cândva, -ntr-o zi de vară,
când ploaia se lăsa din ceruri
parcă plutind, atât de rară,

zbură de-afară in odaia
în care stam şi, fără veste,
în timp ce, albăstrie, ploaia
se prelingea lin pe ferestre,

mi se opri pe umeri, mică,
şi mă-ntrebă din ochi: - Tu eşti ?
şi, nemaiaşteptând răspunsul,
sclipind, pieri pe veci.

Tu eşti...

_____________________________________________________________________________________

miercuri, 12 noiembrie 2008

Salvatore ADAMO : Caresse

video

La mulţi ani, Nadia Comăneci !


Montreal, 1976, Jocurile Olimpice: pentru prima dată se dă nota 10 în istoria gimnasticii, o primeşte o fetiţă de 14 ani, Nadia Comăneci, care a devenit apoi numele cel mai sonor al gimnasticii româneşti şi mondiale.
Nadia Comaneci (născută în 12 noiembrie 1961) m-a făcut sa fiu mândră că sunt româncă de nenumărate ori, m-am bucurat pentru ea la fiecare succes, am suferit împreuna cu Cristian Ţopescu atunci când a fost nedreptăţită la Jocurile Olimpice de la Moscova în 1980...
Nadia Comăneci face parte din viaţa mea. Azi, cand ea implineste 47 de ani îi doresc sa fie mereu ambasadoarea României şi a talentatului popor român în lume astfel încât noi, românii, sa ne simţim mândri că suntem români !

Iată palmaresul acestei incredibile campioane :
Jocurile Olimpice
Aur 1976 Montréal Campioană olimpică absolută
Aur 1976 Montréal Paralele inegale
Aur 1976 Montréal Bârna
Argint 1976 Montréal Concursul pe echipe
Bronz 1976 Montréal Sol
Aur 1980 Moscova Bârna
Aur 1980 Moscova Sol
Argint 1980 Moscova Concursul pe echipe
Argint 1980 Moscova Clasamentul individualcompus


Campionate mondiale
Aur 1978 Strasbourg Bârnă
Argint 1978 Strasbourg Concursul pe echipe
Argint 1978 Strasbourg Sărituri
Aur 1979 Ft. Worth Team

Campionate europene
Aur 1975 Skien Individual compus
Aur 1975 Skien Paralele inegale
Aur 1975 Skien Bârnă
Aur 1975 Skien Sărituri
Aur 1977 Praga Individual compus
Aur 1977 Praga Paralele inegale
Aur 1979 Copenhaga Individual compus
Aur 1979 Copenhaga Sărituri
Aur 1979 Copenhaga Sol
Argint 1975 Skien Sol
Bronz 1977 Praga Sărituri
Bronz 1979 Copenhaga Bârnă

video

Sophie Zelmani : I Got Yours

video

Mi-am cumpărat o agendă pe 2009

“Ce plăcut e să ai o cameră a ta, să te poţi lăfăi în voie, să ai tot timpul la dispoziţie ca să visezi, să-ţi ordonezi gândurile, să-ţi aminteşti de ceilalţi, cei care te-au format, cei ce ţi-au fost aproape, dar au dispărut din existenţa ta, la cei, puţini, ce au rămas lângă tine, la cei pe care i-ai cunoscut recent şi la atîţia alţii. Adevărul e că niciodată nu suntem singuri, chiar când, pentru un timp, trăim mai retraşi, şi atunci aşa-zisa solitudine e populată de figuri, de surâsuri, de voci, priviri, sentimente, fapte şi senzaţii, e atît de luxuriantă singurătatea mea, încât nici nu mai ştiu ce să aleg mai întâi…”

“Şi nici n-ar fi posibil să începi o viaţă nouă fără un caiet mare şi intact alături, fiindcă a începe un caiet nou e cea mai ameţitoare promisiune.”

(Paul Georgescu, nuvela “Inainte de tacere”)

_______________________________________________________________________________________

marți, 11 noiembrie 2008

Cântec despre nimic (Delia)






______________________________________________________________________________________

Pachelbel : Forever by the Sea



La multi ani, Mircea Dinescu !


Mircea Dinescu (n. 11 noiembrie 1950 în Slobozia)este unul dintre cei mai originali poeţi români. Nu vreau să spun decât un singur lucru: opera literară este darul facut nouă de poet. Ceea ce face omul Dinescu este altceva, putem fi de acord cu el sau nu, îl putem iubi sau urî, dar acest lucru nu are (nu trebuie să aibă) nicio legătură cu POETUL Mircea Dinescu, cel care ne-a dăruit o opera din care răzbate un talent original, o voce inconfundabilă care va rămâne indiscutabil în literatura română, independent şi indiferent de destinul omului.

Volume publicate în româneşte
Invocaţie nimănui, 1971
Elegii de când eram mai tânăr, 1973
Proprietarul de poduri, 1976
La dispoziţia dumneavoastră, 1979
Teroarea bunului simţ, 1980
Democraţia naturii, 1981
Exil pe o boabă de piper, 1983
Rimbaud negustorul, 1985
Moartea citeşte ziarul, Amsterdam, 1989
Moartea citeşte ziarul, Bucureşti, 1990
Proprietarul de poduri, antologie, 1991
O beţie cu Marx, 1996
Pamflete vesele şi triste, 1996
Nelu Santinelu, 1998
Fluierături în biserică, antologie, 1998
Corijent la cele sfinte, 2003

Volume publicate în limbi străine
À votre disposition (Bucureşti, 1982)
A jóság rémuralma (Bucureşti, 1982)
Exile On A Peppercorn (Forest Books, London-Boston, 1985)
Exil im Pfefferkorn (trad. Werner Söllner, Suhrkamp Verlag, 1989)
Mircea Dinescu – Poèmes (Albin Michel Éd, Paris, 1989, avec une introduction d'Eugène Ionesco)
Trente deux poésies de Mircea Dinescu (Gap, 1989)
Titanic-Valcer (Budapesta, 1989)
Ein Maulkorb fürs Gras (trad. Werner Söllner, Ammann Verlag, Zürich, 1990)
De Dood leest de krant (Amsterdam, 1990)
A halál újságot olvas (Pécs, 1991)
Democraţia naturii (traducere si prefata Ognean Stamboliev, Sofia, editura Hristo Botev, 1995)

Premii literare
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (1971)
de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie
Premiul Academiei Române pentru literatură
Premiul Internaţional de Poezie, Rotterdam (1989)
Premiul Internaţional CET (Central European Time, Budapesta, 1998)
Premiul Herder pentru literatură (1999)
Premiul naţional de poezie "Mihai Eminescu" (Botoşani, 2008)

Distincţii
1991 – Membru de onoare al Universităţii din Augsburg

Salvatore ADAMO : Lola

video

Mircea Dinescu : Sunt tânăr, Doamnă !


Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
_____________________________________________________________________________________

Florian Pitis recita...


luni, 10 noiembrie 2008

Ana Blandiana : Tu eşti somnul

Întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.

(din volumul "Octombrie, noiembrie, decembrie",1972)

Salvatore Adamo : Il n'y avait que toi

video

Ana Blandiana : Carantină

Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem !
Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegeaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.


(din volumul "Călcâiul vulnerabil", 1966)

Ana Blandiana : Carantina


duminică, 9 noiembrie 2008

Ana Blandiana : Lasă-mi, toamnă...



Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.


(din volumul "A treia taină", 1969)

Margareta Paslaru

Toamna la Hunedoara (2)





Wolfgang Amadeus Mozart : Concertul pentru vioara nr.5 in La major (interpreteaza Lola Bobescu)




My favourite full albums (38)

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Salvatore Adamo : Carresse


Umor

Un iepure alerga vesel prin pădure şi vede un cerb care fuma un trabuc.
- Ce faci, ai înnebunit? Într-o zi frumoasă, în mijlocul naturii, tu te intoxici? Hai cu mine să alergi, să-ţi oxigenezi plămânii!
- Ai dreptate, spune cerbul, şi începe să alerge cu iepurele. În timp ce alergau, cei doi văd o vulpe care stătea cu nasul în cocaină.
- Hei, spune cerbul, aici în mijlocul naturii ţi-ai găsit să iei cocaină? Hai mai bine să alergi.
- Ai dreptate, răspunde vulpea, şi începe să alerge cu iepurele şi cerbul. Puţin mai încolo îl întâlnesc pe lup cu seringa în mână.
- Hei, în mijlocul naturii, şi tu te droghezi? Vino să alergi cu noi, să-ţi oxigenezi plămânii.
- Da' mai duce-ţi-vă-n p... mea, spune lupul, de fiecare dată când iepurele ia extasy, noi începem să alergăm ca idioţii!!

====================================================================================================
In sala de operatie (chirurgul catre asistent):
-Anestezie.
-De-a noastra sau de import?
-De import.
-De import s-a terminat.
-Atunci de-a noastra.
-Nani, nani...
====================================================================================================
La medic:
-Schiopatati cand e umezeala in atmosfera?
-Nu, cand merg.
====================================================================================================
Inaintea unei operatii, chirurgul isi intreaba pacientul:
- Ce varsta aveti?
- Peste o luna voi implini 40 de ani.
- Imi place optimismul dumneavoastra!
====================================================================================================
-Domnule doctor, impotenţa te ia aşa, dintr-odata?
-Nu, mai intai te lasă să te faci de râs de vreo 2-3 ori...
====================================================================================================

O poezie ca un filigran…

Al.O.Teodoreanu : Ravas

“Îţi scriu domniţă
Printr-un flutur,
De la castelul zânelor,
În murmurul fântânelor
Sub frunze ce se scutur.

Ucis-am pe balaur,
De-acum e-n rândul morţilor
Păzitorul porţilor
Rodiei de aur.

Foc vărsa pe nări,
Balaurul zmeilor,
Asemeni scânteilor
Cădea sorele-n zări.

Dac-oi lua şi rodia,
Minunea minunilor,
Taina-nţelepciunilor,
E c-aşa mi-e zodia.

Şi de-a fi aşa,
Eu din capul meselor
Blând voi săruta
Mâna ce-mi va da
Crăiasa crăieselor
Şi domniţa mea.”

Ileana Mălăncioiu : De spaima unei clipe

de spaima unei clipe mai senine
ce-n taină-mi pregăteşte o spaimă şi mai mare
mă-ntorc peste prăpastia pe care
cu spaimă am trecut-o către tine

un gol imens mă ţine tăcut deasupra lui
şi mută munţii către care vin
simt marginea prăpastiei pierind
asemeni unui orizont divin

fă un hotar mai sigur între mine
şi între ţărmul tău care s-a dus
vreau să m-apropii fără să te văd
mi-e frică şi merg ca privită de sus

(din volumul „Ardere de tot”, 1976)

joi, 6 noiembrie 2008

George Bacovia : Plumb de toamnă

De-acum, tuşind, a şi murit o fată,
Un palid visator s-a împuşcat;
E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat...
-Tu ce mai faci, iubita mea uitată ?

Într-o gradină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută.

Prin targu-nvăluit de sărăcie
Am întâlnit un popă, un soldat...
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.

De-acum au şi pornit pe lumea eronată
Ecouri de revoltă şi de jale;
Tot mai citeşti probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată ?

Cititoarele...

Salvatore ADAMO : Si jamais (1963)



miercuri, 5 noiembrie 2008

Politica şi oamenii din media - o combinatie ceţoasă...

Oricum avem primul preşedinte de culoare al Americii. Eu mai am răbdare şi sper să mai trăiesc să văd şi primul preşedinte-femeie al SUA, cum s-ar zice prima preşedintă a Statelor Unite :)

John Keats : Trust

For you to trust me and me to trust you,
you have to accept me and I have to accept you
the way I am and the way you are,
fully seen and deeply known,
with no need of apology –
with my body imperfections and with yours,
with my character shortcomings and yours, too….

for you are a sacred gift to me
and I am a sacred gift to you,
and gifts are to be gratefully accepted
and heartily enjoyed,

but only if you trust me and I trust you,
can we let ourselves be ourselves
and forget real or unreal barriers,
conventions or inhibitions,
as to profoundly enjoy
what we’ve been granted:
you – the gift of me,
me – the gift of you,
as deeply as our inner worlds
can take us in,
with trust
and joy.