Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.
(din volumul „Ochiul de greier”, 1981)
Un comentariu:
Foarte frumos ce-a ieşit din colaborarea celor trei doamne (Ana, Eleni Luminiţa)! Deşi foarte tristă, dar şi foarte adevărată, poezia doamnei Ana Blandiana e metafora unei lucidităţi greu de menţinut la ... suprafaţă, dar esenţială fiindu-i respiraţia de deasupra apei. Şi, de fapt, fiecare om lucid este conştient de singurătatea sa. Care, deşi paradoxal, este deseori şi puterea sa în faţa măştilor celorlalţi. Iar când o mască reuşeşte să devină vie, cu ticăituri de inimă şi gând, aşteptarea în interiorul acestei singurătăţi lucide poate c-a avut sensul curăţirii propriilor asperităţi, ale celui singur. Al ochiului său din inimă.
Trimiteți un comentariu