joi, 28 mai 2009

Mariana Marin : Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir

În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.
(Shakespeare - Regele Lear)

În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,
şi dată fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie:
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă")
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-1 privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-1 înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo...)
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene...”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase...
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ţi-au mai căzut?
Câţi dinţi?
Şi câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.
Negru pământul.
___________________________________________________

Niciun comentariu: