"În jurul meu se întîmplă tot mai multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ca şi cum aş trăi într-o lume şi într-o ţară străine. Sau într-un timp din alt ciclu cosmic. Ar putea fi unul dintre simptomele – clasice – ale îmbătrînirii. Dar ar putea fi şi semnul unei mutaţii radicale în felul de a fi al oamenilor, un cîrcel istoric, o sincopă neprevăzută în evoluţia mentalităţilor. Cînd spun „nu înţeleg“ nu am în vedere perplexitatea pe care orice ins normal o resimte, uneori, dinaintea unei enigme, a unei pagini sibilinice de filozofie, a unei ecuaţii dificile. E vorba de cu totul altceva: nu de lucruri „greu de înţeles“, ci de fapte simple, evidente, pe care însă nu le poţi justifica raţional. E vorba de chestii şui, pe dos, în răspăr, în derivă. E vorba de bazaconii, năzbîtii, drăcovenii, sminteli, trăznăi, suceli, comédii, minunăţii, ciudăţenii şi spaime. Te simţi paraşutat într-o menajerie de corcituri, într-o zoologie hibridă, cu care nu poţi comunica, oricîtă bunăvoinţă ai pune la bătaie.
N-o să dau exemple subtile, n-o să alunec în metafizică. Mă voi mărgini la cîteva mărunţişuri cotidiene, din cele pe care le poate recolta oricine citind ziarele sau uitîndu-se la televizor. Nu înţeleg, de pildă, cum poate cineva să-şi mănînce viaţa şi nervii bombănind acru, seară de seară, în studiourile cîtorva şezători televizate. Nu li se face lehamite? Nu îi înţeapă ficatul? Nu se plictisesc de ei înşişi şi de monotonia veştilor proaste? Merită să fii colecţionar de bube? Merită să fii, la nesfîrşit, bătăuşul de serviciu? Pe de altă parte, nu înţeleg cum poate cineva ocupat să dea cu bîta, cu tifla, cu gura, ani în şir, să fie hipersensibil cînd capătă, la rîndul lui, o zgîrietură, un bobîrnac, o scatoalcă. Dl Ciutacu, de exemplu, practică zilnic atacul. N-are mamă, n-are tată. E gata să zică orice despre oricine, dacă îi vine la îndemînă, dacă o cere ratingul, bîzdîcul propriu sau patria. Dar ferească Dumnezeu să fie victima unui tratament asemănător. Asta nu! Asta nu se poate tolera. Ce spune dl Ciutacu? Tocmai ce i se poate reproşa lui însuşi: că „nu e în regulă să spui orice despre oricine!“. Drept care Domnia Sa face reclamaţii la CNA, invocă dreptul la imagine, la libertatea de expresie, la respect. Foarte sensibil e şi dl Badea. Dînsul face băşcălie, în fiecare seară, de te miri cine. E nemilos, e zglobiu, e feroce. Ei şi? „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!“ (Bună vorbă, trebuie să recunosc.) Dacă însă cineva ripostează, dl Badea, care nu pare nici neinteligent, nici lipsit de umor, intră în colaps. Se dedică trup şi suflet statuii personale şi îşi demolează sîngeros preopinentul. Îl demolează? E mult spus. Căci iată încă un lucru pe care nu-l înţeleg: cum poate un băiat deştept să nu găsească în tolba sa de pamflete şmechere decît ceva de genul „prostule!“, „obsedatule sexual!“, şi altele, de aceeaşi fineţe? Cu un asemenea arsenal poţi mitralia orice, dar nici tu nu rămîi într-o postură prea onorabilă.
(În paranteză fie spus, e plină literatura lumii de „obsedaţi sexual“, de la Boccaccio la Ion Creangă). Fapt e că există, cum vedem, campioni ai execuţiilor „pe sticlă“, care ţipă ca din gură de şarpe cînd cineva vrea să-i execute pe ei.
Ca torţionarii care leşină cînd li se face o injecţie. Nu înţeleg. Nici pe dl Radu Moraru nu-l înţeleg, deşi am o slăbiciune pentru Domnia Sa. Mi se pare un tip onest şi bine intenţionat. Dar îl văd decis să facă o curăţenie temeinică în ograda presei, alături de un domn pe care cu cîteva seri înainte l-am văzut vorbind despre „kaghebistul Dinescu“, în cel mai pur stil vadimtudorescian. Trec peste generoasa contribuţie a dlui Moraru la consolidarea publică a monumentelor Becali şi Vadim. „Sînt şi ei oameni!“ – zice Naşul. Păi şi Ciutacu e om. Toţi sîntem oameni, ceea ce nu ne califică pentru postura de invitaţi în studioul din Calea Victoriei. Ori ai criterii, ori n-ai. Şi dacă n-ai, n-ai cum să faci curăţenie. Şi nici nu e indicat să amendezi securiştii, recurgînd la serviciile Securităţii...
Dar parcă pe Cornel Nistorescu îl înţeleg? Cum poate un gazetar care a trăit şi a scris şi înainte de ’89 să se războiască dîrz cu Horia-Roman Patapievici lovind în taică-său? De unde acest reflex poliţienesc? O minimă cuviinţă, un minim cod cavaleresc, un minim sentiment al onoarei şi, aş spune, un minim bun gust ar fi trebuit să-l oprească. Dar dl Nistorescu nu-şi pune nici probleme de stil, nici probleme de consecvenţă. Cînd mă gîndesc cui e dispus dumnealui să-i treacă cu vederea turpitudinile, îmi spun că e mai curînd o virtute să-i devii antipatic. Nu înţeleg. Sînt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nu-i înţeleg nici pe guvernanţii, nici pe opozanţii de la guvern, nu înţeleg notorietatea la care ajung tot soiul de golani pomădaţi, nu înţeleg nici de ce unele emisiuni de divertisment au un aer de bordel, nici de ce criza produce atîtea jipane şi jipanele – atîta criză. Acest articol ar putea continua indefinit. Dar mă opresc deocamdată. Poate că stupoarea mea crescîndă nu e decît un simptom, clasic, de îmbătrînire.
(articol preluat din revista DILEMA VECHE Anul VI, nr.292 - 17 septembrie 2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu